Prin blogosfera literara (28 ianuarie – 3 februarie 2013)

Inca un interviu interesant pe site-ul editurii Libris il are de aceasta data ca interlocutor pe criticul literar Dan C. Mihailescu: ‘LIBRIS.RO: Cum vedeţi autorii români în contextul literaturii universale? DAN C. MIHĂILESCU: Timizi. Complexaţi. Plăpânzi. Cu respiraţie scurtă, fără tupeu, fără osatură, fără proiecte pentru construcţii de anvergură şi descurajaţi ireversibil de mocirla din ţară. Lipsiţi de omnipotenta instituţie care este agentul literar, dar şi de acel extrem de eficient soi de editor care este, în fapt, coautor în toată regula. Deci nu funcţionarul editurii, ca la noi, cel căruia îi duci discheta pentru corectură şi layout, ci expertul în piaţă şi creative writing, cel care taie şi reface manuscrisul, propune scene, scheme, personaje, soluţii, capitole, finaluri, başca reţeta de succes, ba mai are – musai – şi virtuţi de marketing, PR ş.cl.’

Un alt interviu care mi-a atras atentia este cel realizat de Madalina Şchiopu pentru Revista 22 cu Corina Şuteu, fost director al ICR New York: ‘MS: Este un episod de mult încheiat, dar am o curiozitate personală. ICR New York a fost ţinta multor atacuri în ţară. Cazul „poneiului roz” este cel mai cunoscut. Nu pot să-l numesc scandal, pentru că el a fost transformat în scandal aici, în România. V-a afectat ceea ce s-a întâmplat atunci? CS: Foarte mult, dar eu continui să cred, am repetat-o în foarte multe interviuri, că, pe de altă parte, acest moment a „deprăfuit” ICR. Dacă până în 2008 generaţia tânără de artişti mai avea impresia că „ICR e greoi, e al statului, al artiştilor din generaţiile bătrâne, e aşa şi pe dincolo”, atunci absolut toţi tinerii creatori din România au avut un uriaş moment de adeziune faţă de ICR. În fine, generaţia tânără a aderat şi ea la un proiect instituţional al României. Să ne gândim cât e de rar ca generaţia tânără să adere la un proiect instituţional de stat. Asta a fost partea pozitivă. Cum privesc acum lucrurile? Mi se pare că acel moment al poneiului roz a fost unul de recapitulare a ceea ce se întâmplă acum, au fost testate reacţiile provinciilor, ale opiniei publice. Din păcate, noi nu am ştiut foarte bine să construim o comunicare mai agresivă, după ce s-a epuizat acel eveniment. Deşi poate că ar fi fost imposibil. Aud şi astăzi că opinia publică a reţinut că Horia-Roman Patapievici a organizat o expoziţie cu un ponei cu zvastică la New York. Or, lucrurile chiar nu stau aşa. Această expoziţie de street art, unul dintre cele 1.200 de evenimente pe care noi le-am făcut acolo de-a lungul timpului, nu a fost nici cel mai important, nici cel mai mare, n-a fost reflectat în niciun fel negativ în presa americană de acolo. Dimpotrivă, artiştii care au făcut expoziţii au lucrat apoi pentru un mare spectacol pe Broadway, care a primit şi Premiul Tony (pentru costume şi scenografie, Marina Drăghici).’

Agentia de Carte.ro a initiat un top al celor mai influenti creatori din cultura romana. Va invit sa cititi articolul in intregime, pentru a deschide pofta iata clasamentul celor mai influenti critici literari: ‘Marius Chivu, cu 165 de voturi, Bogdan Creţu, cu 130 de voturi, Daniel Cristea-Enache, cu 121 de voturi’

Practic necunoscut pana acum cateva luni publicului romanesc, scriitorul chinez Mo Yan laureat Nober este din ce in ce mai citit si mai recenzat si in blogosfera literara de limba romana. A scris despre cartea sa ‘Obosit de viata, obosit de moarte‘ in saptamana trecuta Adriana Gionea pentru TownPortal – Carti: ‘Obosit de viata, obosit de moarte spune povestea stranie a unui asa-zis chiabur de la inceputul colectivizarii din China. Fiind condamnat pentru fapte necomise, isi va ispasi moartea prin cinci reincarnari animale, avand ocazia sa parcurga istoria Chinei in timpul comunismului trecand printr-o galerie de tipologii umane deformate pentru a se adapta noii epoci. Scriind aventurile acestui personaj, Mo Yan, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, a creat un roman dens, plin de trimiteri culturale spre nucleul spiritualitatii orientale si spre civilizatia veche peste care s-a dezvoltat arta chineza. Pentru cei care l-au cunoscut pe Mo Yan citind Sorgul Rosu, acest roman devine continuarea unei experiente asemanatoare celei oferite de Marquez sau Faulkner (scriitorul chinez a fost un mare admirator al clasicilor de pe alte meridiane), dar aparte prin imaginile aflate la granita dintre un realism brut si o lume a miturilor. Veti gasi realismul magic reinterpretat si trecut prin lentila spiritualitatii budiste, care a schimbat conceptia Orientului despre lume, suferinta si moarte.’

In aceasta saptamana Rontziki a scris pe Evantaiul Memoriei despre doua carti: ‘Viitorul incepe luni’ al Ioanei Parvuescu: ‘Viitorul începe luni este continuarea romanului Viaţa începe vineri şi, din acest motiv, nu poate fi chiar o surpriză pentru cititor, cu atât mai mult cu cât n-aş recomanda să fie citit înainte de anteriorul roman al Ioanei Pârvulescu….este un must read, dar Ioana Pârvulescu povesteşte într-un fel de nu te poţi dezlipi de carte odată ce-ai început-o, împrumută fiecărui personaj şi fiecărei întâmplări exact tonul potrivit, alternează capitolele în cea mai bună succesiune pentru ca povestea să curgă şi să vrei să afli mai multe.’ Despre o aparitie mai veche ‘Autoportret intr-o oglinda sparta’ de Octavian Paler, Rontziki scrie: ‘Această confesiune, această justificare de sine a lui Paler m-a ajutat să înţeleg că în luptele interioare nu există învingători, că este esenţial, în viaţă, să ştii când să te laşi purtat de ea şi când să-ţi stabileşti scopuri, şi că răspunsurile sunt chestiuni de conjunctură şi foarte personale, individuale mai exact, în timp ce întrebările sunt cele care unesc şi apropie.’

(Dan)

Bogdan de la Mind Porn revine in rubrica noastra cu recenzia romanului „Inimile celor patru„, de Vladimir Sorokin, aparut la Editura Art în anul 2008: „Sorokin e un autor extrem de interesant, merită citit şi studiat, limbajul e destul de dur – ceea ce-i bine -, transgresează norme şi forme la greu. Romanul e fără îndoială absurd, dar îmi pare că violenţa expusă creează în cele din urmă un anumit discurs legat de lumea totalitară şi servitorii ei – lucru poate cu atât mai relevant cu cât acţiunea se petrece imediat după prăbuşirea imperiului sovietic. În cele din urmă atmosfera se aseamănă celei dintr-un joc video, scenarii neverosimile, măceluri ascunse de banalizantul virtual, ideea de joc de copii inocent – mecanismul misticii totalitare e atins (în Gheaţa, jocul video apare la propriu). Scopul legitimează calea şi tot ce se întâmplă în cadrul acesteia. Ţelul e destinat doar celor aleşi, iniţiaţilor, ei văd, citesc şi progresează. Ritualul, absurd pentru neiniţiaţi, a fost şi încă reprezintă o parte a mecanismului totalitar, producând omogenitate, ducând la fanatism. Sorokin expune foarte bine logica asta, absurdul situaţiei, aşa cum se prezintă iniţial, e doar o manifestare a ironiei însoţitoare procesului de demascare, o ironie latentă dezvăluirii realului.”

Un interviu interesant pe blogul librariei Libris.ro luat criticului Dan C. Mihailescu, într-o noua rubrica intitulata sugestiv „Lumea cartilor din perspectiva scriitorului„. Iata ce raspunde la întrebarea „Sunteti bibliofil? Cum arata biblioteca dumneavoastra? Câte volume contine?”: „Sunt bibliofil doar la figurat, adică în sensul afectiv, nu în cel tehnic al cuvântului. Mare iubitor şi nesăţios devorator al cărţilor, dar nicidecum un mandarin avar, expert cu lupa de legături preţioase, cotoare savante, firoscoase corpuri de literă şi preţăluitor cu seifurile bucşite. Cred că mai avem vreo cinci mii de bucoavne, pe şapte pereţi, în casa din Bucureşti şi cea de la ţară, după ce i-am dat fiicei noastre cam tot atâtea, când s-a măritat. Am donat în Basarabia peste o mie de cărţi de poezie, mănăstirii Nicula i-am oferit câteva sute de cărţi doxate pe când trăia ÎPS Bartolomeu Anania, încă pe-atâtea am trimis la mânăstirea Ciolanu, apoi la biblioteca din Stroieşti-Vâlcea, la biblioteca „Sadoveanu” din Bucureşti ş.a. „

Pe Trifoi cu patru foi, despre cartea lui David Mitchell – Atlasul norilor, care a fost lansata de curand si la noi la Humanitas Fiction si a fost ecranizata cu relativ succes in 2012: „Poate firele epice par diferite şi personajele la fel, însă povestea, tema, sâmburele, se află într-o metamorfoză constantă. Este adaptată la timpuri, şi pe măsură ce trec secolele, puterea ei creşte. Până când ajunge să schimbe lumea, devine religie, devine un mod de viaţă, devine curaj şi ajută personajele să-şi ignore instincte de conservare precum laşitatea şi fatalismul. David Mitchell ne spune astfel cum şi-ar dori el ca lumea să fie schimbată prin cartea lui. Cum ar trebui să continuăm să trăim dupa ce o vom citi. Pentru că poate dăm povestea asta despre egalitate, pace, umanitate mai departe.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:

-„Armata de cavalerie. Povestiri din Odesa”, de Isaac Babel (II)

–„Ochiul fotografului – compozitie si design pentru cele mai bune fotografii”, de Michael Freeman

-„Dragostea, chiar ea”, de Corina Sabau

–„Cronica în piatră. Vremea nebuniei”, de Ismail Kadare