Cristian Patrasconiu scrie in ‘LaPunkt’ despre cartea cea mai recenta a istoricului Lucian Boia ‘Cum s-a romanizat Romania’: ‘Dacă această carte – cea mai recentă – a profesorului Lucian Boia ar fi apărut acum, să zicem, 12-15 ani, scandalul în jurul său ar fi fost, cu siguranţă, imens. Profesorul Boia ştie prea bine, de altfel, cam cum ar fi putut să fie, de vreme ce domnia sa a fost, la un moment dat şi fără voia sa, personaj principal într-un asemenea scandal: mai ales atunci cînd a lansat „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, monumentalul volum din care s-au deşirat, ca dintr-un caier de lînă, şi altele, în ultimul deceniu şi jumătate, sporind prezenţa publică şi prestigiu binemeritat al acestui istoric uriaş căruia avem privilegiul să îi fim contemporani. Faptul că acum, la aceasta cea mai nouă apariţie, dimensiunea polemică, de scandal ieftin, îmbîcsit-ideologic, dacă va exista, va fi clar marginală poate fi consemnat la veştile bune. Pentru marele public, cu un deceniu şi ceva în urmă, prospeţimea perspectivei istorice propuse de Lucian Boia a fost aşa de şocantă încît furia a fost foarte mare. Acum, nu va mai fi cazul de aşa ceva. Acum – pentru cei care mai ţin minte, dar şi pentru cei care cred că nu s-a întîmplat aşa ceva, deşi chiar s-a întîmplat – cartea aceasta nouă, „Cum s-a românizat România”, deşi construită pe o linie de argumentare care torpilează decenii de spalăre pe creier (cu instrumente ideologic-etnicist-nationaliste resorbite în discursul aşa-zis istoric), nu va mai fi executată, seri în şir, în prime-time la TV şi, cu atît mai puţin, merituosul ei autor. Faptul că dl Lucian Boia este, acum, acceptat ca fiind, perfect natural, perfect meritat, în centrul spaţiului public, ca director de conştiinţă, ca autor de discurs major şi, din nou,că e acceptat, acest fapt este, cum ziceam, o veste bună. El reprezintă un semn de normalitate şi marchează, cel puţin aşa îmi place să cred, şi un semnal de ieşire din nevrozele pe care le nasc şi pe care le întreţin discursurile istorice care scot în faţă tot felul de „dihănii”. Aceasta este, ca să zic aşa, un fel de, o felie de normalitate sau (ca să nu mi se spună că las garda jos prea devreme) un început de normalitate publică: anume, ca un discurs istoric precum al profesorului Lucian Boia – cu logică, argument, imaginaţie, originilitate, coerenţă, consistenţă, chiar cu umor – să fie central, nu exotic, marginal.’
Catalina Miciu scrie la blogul Carturesti despre cartea lui Rachel Joyce ‘Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry’: ‘Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry este genul ăla de roman-călătorie în care personajele curăță straturi-straturi de pe ele, numai ca să ajungă la esența a ceea ce au fost dintotdeauna, dar cu timpul au uitat. E despre fiecare dintre noi, într-un fel diferit, poate și de asta l-am citit cu zâmbetul pe buze, presimțind un happy-end deloc forțat. Rachel Joyce ne arată că în fiecare corp sălășluiește o călătorie, trebuie doar să ne decidem când să o facem.’
Ruxandra de la ‘SemneBune’ a citit si scrie despre ‘Jocul lui Westing’ a lui Ellen Raskin: ‘Un roman captivant, extrem de bine scris, simplu, cu o linie umoristică ce sporește vitalitatea narațiunii, Jocul lui Westing mi se pare a fi un roman recomandat tuturor iubitorilor de literatură pentru copii și nu numai. Ellen Raskin și-a înzestrat personajele cu o psihologie foarte elaborată, astfel că atmosfera de suspans se supradimensionează dintr-o clipă în alta, fiecare personaj apelând la diferite strategii de descoperire a criminalului pentru a pune mâna pe faimoasa și frumoasa avere de 200.000 de dolari a răposatului Westing. Deși una dintre condițiile ”jocului” e ca membrii echipelor să coopereze, aceștia își sapă groapa unul altuia, pentru că fiecare e mânat de ambiții mai mult sau mai puțin prostești. Fiecare crede că e îndreptățit să ia banii lui Westing, dar nimeni nu ia în calcul posibilitatea ca acest joc infantil să fie doar un test pentru ca ei să-și descopere defectele și vulnerabiitățile. Va trebui să descoperiți singuri ce este cu acest „joc”.’
Laura Gamulea de la ‘ScrieLiber’ ne recomanda ‘Jocul ingerului’ de Carlos Ruiz Zafon: ‘Acum l-am descoperit pe Carlos Ruiz Zafon si am o parere de rau ca mi-am pierdut timpul cu alte carti nesemnificative. Am devorat cartea plimbandu-ma prin Barcelona anilor ’30, pe stradute ascunse si parcuri umbroase, urmarind personajele si ele urmarindu-ma pe mine cand inchideam copertile. L-am admirat si l-am compatimit pe David Martin – personajul vedeta a romanului.’
(Dan)
Un nou interviu pe blogul Libris despre biblioteca scriitorului roman. De data aceasta, invitata Loredanei Tudor este Tatiana Niculescu Bran. Ce citeste ea: ”Uneori citesc zi lumină, alteori, abia dacă apuc să citesc o pagină. Am fost totdeauna atrasă de memorii scrise în formula ficțiunii istorice, precum, să zicem, Memoriile lui Hadrian, de Marquerite Yourcenar sau Iulian, de Gore Vidal. În același timp, mă dau în vânt după romanele polițiste. În perioada următoare, mi-am propus să citesc literatură anglo-saxonă pentru adolescenți. Fiul meu are 14 ani, citește (când citește…) SF-uri de genul Ender’s Game și mă tot pisează să scriu și eu o carte pentru copii/adolescenți. Deci, am de gând mai întâi să mă documentez, cum s-ar zice.”
Laura Caltea scrie pe blogul sau un articol lung, muncit si necesar despre lumea cartii din Romania. Merita citit in integralitate (si ii multumim Laurei pentru mentionarea blogului nostru). Concluzia ei: ”Eu îmi păstrez optimismul și afirm încă o dată că se citește în România și că există multe inițiative ce merită cunoscute și promovate. Deși nu este exhaustiv, am vrut să adun în acest articol inițiativele legate de cărți pe care le-am văzut în speranța că astfel voi ajuta, cât de cât, la a le face cât mai cunoscute. Cred că se întâmplă și lucruri bune, și ar trebui să vorbim mai mult de ele, și mai cred că există o comunitate a cititorilor de toate vârstele în România care nu e de neglijat. Sigur că nu ne putem compara cu țări precum Franța sau Germania, însă nici nu văd de ce am face-o. Fiecare cultură are specificul ei și adevărul e că noi tot recuperăm cam în toate domeniile. Iar în ceea ce privește cultura, importantă nu e (doar) cantitatea, ci și calitatea. Nu există citit de performanță, iar roadele campaniilor de lectură sau ale celor de educare a publicului nu sunt vizibile imediat, ci pe termen lung. Vor fi mulți care vor spune că sunt o naivă, însă eu cred că suntem la început, dar pe un drum bun. ”
Ema a citit Nostalgia lui Mircea Cărtărescu și ne povestește despre primele trei părți ale acesteia, Ruletistul, Mendebilul și Gemenii: ”Ruletistul este o proză excelentă, cum, de altfel, sunt și Mendebilul și Gemenii. Naratorul-scriitor, ajuns la bătrânețe, după zeci de cărți publicate pe care le reneagă – deși i-au adus celebritatea -, se izolează de lumea devenită o ceață neagră, o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, într-o ultimă încercare de a scrie totul despre sine. Având ca singur cititor moartea, el așterne povestea incredibilă a Ruletistului, un om real pe care l-a cunoscut cândva, cu toate că el pare, mai degrabă, o halucinație a unui creier sclerozat. Pătrundem în atmosfera febrilă, obsedantă și sângeroasă din lumea subterană a jocului de ruletă, unde oameni decăzuți își riscă viața pentru sume fabuloase. În acest spectacol animalic al morții, răsare un paradox ce va atrage prăbușirea edificiului grotesc, mânjit de sânge și materie cenușie: un om care ofensează divinitățile hazardului, riscându-și viața din ce în ce mai mult, până la limita absurdului.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Eroul cu o mie de chipuri”, de Joseph Campbell
–”O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munților Apalași”, de Bill Bryson
–”Poeme cinematografice”, de Dominique Brezianu
–”860 de zile pe Amazon. O călătorie incredibilă”, de Ed Stafford
–Avanpremieră editorială: Prințesa statornică, de Philippa Gregory
