Ion-Valentin Ceaușescu scrie pe SemneBune.ro despre romanul lui Cristian Fulaș, ”Fâșii de rușine”: ”Este un roman care nu îți dă voie să respiri prea mult și, până să te dumirești cam ce se întâmplă pe acolo, deja iei parte, alături de un personaj niciodată numit, care poate fi sau nu un alter-ego al autorului, la o serie de întâmplări și evenimente: o mahmureală groaznică, câteva zile de băut pe rupte, internarea, mai mult forțată, într-un spital, la dezalcoolizare, apoi mutarea acestuia la un sanatoriu privat și multe altele. Lupta cu dependența, pe care la început refuză să o accepte, nu este una deloc ușoară. Știam cam ce presupune acest proces, din filme, povești, romane străine gen Trainspotting sau Davaiștii de Irvine Welsh, dar autorul știe și cum să îl descrie în așa fel încât să iasă literatură. Zile de tremurat, de febră, obișnuința fără alcool, cunoașterea altor pacienți, recidiva și multe astfel de întâmplări sunt redate într-un stil frust, direct, viril, uneori poate prea simplu, dar niciodată exagerat. Poate lui Fulaș îi scapă uneori un detaliu sau nu epuizează un fir epic, dar nicicum nu face, cum se spune, din țânțar, armăsar.”
Am terminat și eu de curând ”Ora de aur” a lui Ann Leary și voi scrie, probabil în această săptămână, și câteva rânduri despre roman. Până atunci, am citit articolul Laurei Câlțea de pe Bookaholic despre carte: ”Pe lângă această legătură psihologică foarte bine realizată între oameni și case, mi-a mai plăcut un aspect al romanului, care se leagă tot de psihologie, dar într-un mod mult mai evident: alcoolismul lui Hildy. Pentru că, în ciuda succesului său și a vieții de invidiat pe care o are, Hildy este alcoolică, iar felul în care această dependență îi dezintegrează viața, legăturile cu familia și cu ceilalți oameni și chiar propria personalitate este foarte bine urmărit și redat în roman.”
Mihaela scrie pe blogul său, Cărți și călătorii, despre ”Plopii din Berlin”, de Anne B. Radge, apărută în acest an la Editura Univers: ”Subiectul poate părea un pic macabru, la început, dat fiind că primele pagini descriu sinuciderea unui băiat și ne fac cunoștință cu unul dintre personajele centrale, Margido Neshov, antreprenor de pompe funebre. Aflăm treptat că asta este doar o parte a poveștii și că el este doar unul din cei trei frați Neshov: Tor locuiește la ferma familiei împreună cu mama lui și cu tatăl cam absent și nebăgat în seamă; iar Erlend este fiul homosexual care a părăsit în urmă cu douăzeci de ani familia și țara și s-a stabilit în Copenhaga, unde a devenit decorator de vitrine și trăiește bogat și fericit cu iubitul lui, Krumme. Odată cu îmbolnăvirea mamei și internarea acesteia în spital, în peisaj apare și fiica lui Tor, Torunn, o femeie de 37 de ani pe care acesta abia o cunoaște, dar pe care o anunță de situația bunicii ei. Poarta este deschisă pentru o reuniune de familie la care niciunul dintre membrii ei nu visa măcar, iar întâmplarea aceasta contribuie la schimbări majore în viețile lor și la dezgroparea unui trecut misterios.” (Aș fi copiat o altă parte din recenzie, care oferea câteva concluzii, dar Mihaela a optat pentru un plugin care nu permite copierea textelor, așa că ”am împrumutat” citatul de mai sus de pe Goodreads.com.)
Răzvan van Firescu a mai citit un Philip K. Dick (”Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul”) și are păreri împărțite în legătură cu această carte: ”Situația stă în felul următor: K. Dick are o idee genială pe care o pune în practică foarte bine. Dacă ai citit Substanța M atunci poți să-ți dai seama cât de mult poate să-l ducă mintea pe K. Dick să peroreze pe marginea unor droguri inventate. Așa stă treaba și aici. Tot șpilul stă într-un drog nemaivăzut și nemaîntâlnit. Totul e fain frumos până la sfârșit când impresia de intervenție divină, deux ex machina după cum observa un prieten pe goodreads, este atât de intensă încât rămâi cu buza umflată. Mult prea ușor și mult prea din neant se rezolvă ditamai problema lui Taverner! Și nu e deloc în stilul lui K. Dick! Adică e ca și cum ai citi un roman de Agatha Christie care brusc îți trântește în mufă rezolvarea crimei însă tu nu ai primit niciun indiciu cu privire la crimă, darămite la criminal!”
În fine, ultimul articol pe care îl recomand în această revistă a blogosferei aparține unul coleg de redacție, Dan Gulea, care a scris o retrospectivă al primului an petrecut alături de noi. Selectez câteva cuvinte despre proză: ”Proza a numărat și ea câteva debuturi deosebite: Radu Găvan (cu un roman serie noire, premiat), Marius Chivu (povestirile din Sfîrșit de sezon) și romanul-imagine, alcătuit pe seama unor vechi fotografii, Fotograful Curții Regale, de Simona Antonescu, dar și unele cărți mai puțin scrise, de Maria Folea, Ana Barton, Petronela Rotar, Alexandra Niculescu, Ana Mănescu, Alexandru Voicescu (ultimul fiind și conducătorul editurii Herg Benet, unde apar majoritatea narațiunilor de literatură populară). Tot în specia pop-literature intră și Zilele amanților, de Corina Ozon, un limbaj ce dovedește o bună cunoaștere a argoului, probă elementară a scriitorului de proză.”
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Marea Spovedanie a brokerului fugar”, de Cristian Sima
-”Istoria comunismului prin bancurile epocii”, de Ben Lewis
–”Medicii naziști. Exterminarea medicală și psihologia genocidului”, de Robert Jay Lifton
-”Despre unitatea intelectului – Fragmente sau tratate”, de Toma din Aquino et alii
-”Patrie Română, țară de eroi!”, de Simona Preda
–”Povestiri din Kolima” (vol. I-II), de Varlam Salamov (II)
–Fragment în avanpremieră: ”Compunere cu paralele inegale”, de Gheorghe Crăciun
2 comments
Mulțumesc pentru menționare. 🙂 Da, am instalat pluginul cu pricina când au fost ceva discuții prin blogosferă despre obiceiul unora de a-și însuși recenziile altora. Nu m-am gândit atunci că ar putea deveni o piedică în calea popularizării blogului. 🙂
Preiau mai jos un pasaj mai interesant (zic eu) decât cel în care fac o introducere în subiect (poate chiar pasajul pe care ai fi vrut să-l dai ca exemplu):
„Mi-a plăcut că personajele sunt destul de bine individualizate, mai ales Tor cu dragostea lui de animale (vaci și porci), singurătatea și dependența de mamă, Erlend cu firea lui de artist, tonul afectat, umorul și căldura sa, și Torunn, cu felul ei deschis, prietenos și milos de a fi, un soi de liant al întregii familii din care, paradoxal, nu a făcut parte efectiv până în prezent. Lectura este plăcută, dramatismul situației este potențat de apropierea Crăciunului, iar atmosfera în general destul de apăsătoare este presărată cu dialogurile pline de culoare și umor ale lui Erlend. Nu lipsesc nostalgia și aducerile aminte, dar nici proiecțiile în viitorul nesigur acum. Marea surpriză vine la final, când trecutul iese la suprafață într-un mod neașteptat, într-o scenă demnă de o piesă de teatru. Romanul se încheie ciclic, ultimele pagini dând sens și paginilor care deschid cartea.”
Așa este, e chiar pasajul pe care doream să îl preiau.
Știu și discuțiile, avem plagiatori cam peste tot 🙂