Colegii de la BookMag ne atrag atentia asupra unei noi si interesante reviste din spatiul cultural romanesc – Alecart. Am mers pe fir si am descoperit ca la http://www.alecart.ro/ pot fi citite in varianta PDF numerele tiparite ale revistei. Urmeaza doua surprize. Prima pe a doua pagina: ‘Revista este realizată de elevi ai Colegiului Național de Artă ”Octav Băncilă” și ai Colegiului Național Iași, în parteneriat cu elevi ai Colegiului Național ”Petru Rareș”, Suceava, cu sprijinul Universității ”Petre Andrei” din Iași.’ A doua este maturitatea si consistenta revistei combinata cu o grafica atragatoare. Iata de exemplu fragmente dintr-o recenzie la ‘Cinematograful gol’ a lui Daniel Cristea Enache semnata de Astrid Bagireanu ‘Îmi place oralitatea Cinematografului gol. Îmi place când o carte nu mă plictisește într-atât încât să trebuiască să inventez formule laudative în care nu cred. Și cel mai mult, îmi place când o carte e scrisă într-un tuș ironic, pentru că atunci mă regăsesc cel mai bine în ea. Bună, Cinematografule, ai fost scrisă pentru mine? În timp ce citeam, mi-am dat seama că recenzia pentru DCE nu va fi altceva decât o discuţie, o conversaţie între doi oameni care împart aceleași amintiri. Ei bine, da, eu nu l-am așteptat cu pancarte pe Ceaușescu în buza fabricii de lapte, dar și eu râd de blogerii obosiţi care postează secundă cu secundă ce film au mai văzut, cum e ciclul neveste-sii, care-i treaba cu Modafenul. E mare lucru când o carte nu e un monolog fastidios și agasant, ci dezlănţuie reacţii. Adverse, nescontate! Dar să fie reacţii. ‘
Tot in varianta PDF am citit revisa ‘Ferestre’ editata de Magda Isanos. La paginile 17-20 gasiti cronica semnata de Radu-Ilarion Munteanu (rim) a celui de-al doilea volum ‘Matty şi cele şapte măsline’ din proza Hanei Luanei Fratu: ‘Se cuvine aici un gând de recunoştinŃă al autorului acestor rânduri, în ipostaza de cititor de literatură română, pentru munca tenace, organizată, creativă, de valorificare a materialului literar adunat deja sau rispit în tone de minereu email, a unei echipe constituite din prieteni ai Hanei. Echipă coordonată cu acribie tehnică de inginerul israelian Teddy Hofmann. Al cărui nume îl citez ca reprezentând întreaga echipă. Primele două volume ale unei proiectate colecŃii de autor au fost lansate de editura Brumar, cu ocazia târgului de carte Gaudeamus.’
Liternet.ro continua seria de interviuri a lui Daniel Cristea Enache cu ceea ce va fi probabil candva o remarcabila carte de interviuri, poate mai multe, de data aceasta interlocutor fiind Ion Muresan: ‘Este un dat sau ceva construit această cumsecădenie a dumneavoastră? Vreau să vă irit în continuare, fiindcă observ că, iritat fiind, răspundeţi memorabil. E şi un anumit calcul de imagine în bunătatea lui Ion Mureşan? Ion Mureşan: Dragă domnule Daniel Cristea-Enache, nu vi se pare că exageraţi, hiperbolizaţi, umflaţi, augmentaţi cu scopul de a-mi atrofia, micşora, diminua, împuţina, descreşte, pondera, miniaturiza, minimaliza imaginea în ochii cititorului? Cred că îmi aplicaţi un procedeu stilistic, de fapt, dar acum nu am timp să caut în memorie urma şi numele lui. Cert este că vorbiţi cu două limbi deodată. Cu o limbă spuneţi exact ceea ce spuneţi, cu alta spuneţi exact ceea ce nu spuneţi. Cînd vorbiţi limpede, o faceţi pentru oamenii care nu înţeleg, Cînd vorbiţi neînţeles, o faceţi pentru cei care înţeleg. Aşa că cei care nu înţeleg, vor înţelege ceea ce aţi spus pe înţeles, cei care înţeleg vor înţelege ceea ce nu aţi spus pe înţeles. Oricum, aţi reuşit să mă scoateţi din bîrlog. Dovadă că primul lucru pe care l-am făcut a fost să încurc lucrurile mai tare decît erau încurcate. Semn că m-aţi enervat din nou. Domnule Daniel Cristea-Enache (sper că observaţi că nu am spus „dragă domnule D.C.-E.”, şi o să înţelegeţi imediat „De CE”!), permiteţi-mi să citez din întrebarea dumneavoastră părţile care îmi sînt favorabile. De exemplu: „omul atît de cumsecade” şi „atît de bun” şi „nu aruncaţi cu piatra” şi „nu alungaţi pe nimeni” şi „această cumsecădenie” şi „bunătatea lui Ion Mureşan”. Acum stau în cumpănă: să spun, să nu spun mai departe? Hai, că spun, iar apoi, pe parcurs, o să mă mai gîndesc pe unde să scot cămaşa.’
Paul Cernat recenzeaza in Observator Cultural cartea lui un cristian – ‘Morţii Mă-tii’. De la inceput ‘numele’ autorului si titlul striga a fronda: ‘Avangardist în atitudine, romanul-înjurătură al lui un cristian pune în scenă sensibilitatea unui luptător nostalgic pentru cauza pierdută a inocenţei. Un fel de Poil-de-Carotte al lui Jules Renard (pentru conformitate, Morcoveaţă), martor privilegiat al unei lumi în descompunere, prezentat undeva drept „Cristi, favoritul bătrînilor“. Cu acelaşi curaj de a privi moartea-n faţă, el asistă la dispariţia celor dragi – scene teribile cu moartea bunicilor, a vecinilor şi a unor tovarăşi de joacă, totul culminînd cu episodul destabilizant al morţii tatălui, filmate minut cu minut –, el smulge măştile şi dă jos fardurile de pe obrazul insuportabil al realului, lăsînd atît realul, cît şi limbajul „în pielea goală“, în cele mai scabroase şi mai penibile fiziologic ipostaze. Foarte bine scris, romanul trece în joacă prin cele mai „trimbulinde“ registre, de la jurnalul intim la colajul poematic, inserturi dramatizate, secvenţe de compuneri şcolare şi versuri ilustrînd teratologia ultimilor ani de ceauşism, citate din Ceauşescu, ba chiar şi ilustraţii ale unor partide de fotbal cu nasturi şi jucători cu nume de epocă, totul – într-un fel de montagne russe al relatării, spart din loc în loc de intertitluri „puşteşti“ sau „minimale“, din care nu lipsesc sclipirile poetice: „Cici are ţîţe“, „Moş Gerilă“, „Trece mortul“, „-minus doi ani“, „Cadoul din pungă“, „Măiţă“, „Veceul meu“, „Căcatul albastru“. Motto-urile sînt pe cît de elocvente, pe atît de aiuritoare: din Radu Petrescu (Ocheanul întors), Dostoievski (Crimă şi pedeapsă), Caragiale (Micul Ftiriadi – un cristian a avut şi un blog cu acest nume), Ionuţ Chiva (Fracturismul în proză) şi, desigur, Nicolae Ceauşescu. Cadrul social şi tematic al cărţii vine, cumva, pe coada de cometă a unui trend, care începe în România cu Ovidiu Verdeş (Muzici şi faze), avînd un precursor îndepărtat în Supravieţuirile lui Radu Cosaşu. ‘
Elena Silvana Potocean a citit ‘Hotul de umbre’ al lui Marc Levy si a recenzat cartea pentru ‘Azi citesc’: ‘Cum ar fi dacă într-o zi te-ai întâlni cu copilul care ai fost cândva? Mă întreb, oare, copilul ar fi mulțumit de adultul ce a devenit mai târziu? Oare ți-ai urmat visurile sau le-ai lăsat să piară? Te mai temi încă de umbrele care îți terorizau copilăria? Cam aceasta ar fi ideea ce stă la baza romanului Hoțul de umbre, scris de Marc Levy. O poveste care captivează, nu prin formă, ci prin înțelesurile ei. Hoțul de umbre este un roman despre copilărie, despre cât de puternice sunt acele lucruri ce țin de ea, în special prima iubire: „O iubire din copilărie este sfântă, nimic nu ți-o poate smulge din inimă. Rămâne acolo, ancorată în străfundurile ființei tale. E de-ajuns ca o amintire s-o elibereze, și ea urcă la suprafață, chiar și cu aripile frânte”. Cum ar fi putut-o uita Hoțul de umbre pe Clea? „O femeie care izbutește să-ți scrie «mi-a fost dor de tine», cu un zmeu, nu poate fi niciodată uitată.”’
(Dan)
Calauza de la blogul Singur pe banca a citit unul dintre primele romane ale lui Salmon Rushdie, Rusinea, publicat in 1983. Impresia ei nu foarte favorabila: „Mi-au plăcut poveștile fantastice rătăcite în această carte (rămâne marcantă cea din debut, a celor trei surori care se rup de lume pentru a crește împreună un copil din flori asumat colectiv), mi-a plăcut și strădania autorului de a descrie, explica și umaniza cititorului neinițiat un Pakistan confuz și etern oscilant, cel puțin ca imagine externă, între Iran și India. Însă pe ansamblu nu pot descrie cartea decât ca pe un roman ratat. Unul pe care mi-aș fi dorit să-l fi scris fie Marquez, fie Vargas Llosa: subiectul ar fi fost perfect pentru amândoi.”
Rontziki a citit ultimul roman al lui Jose Saramago, Cain, ce a fost publicat de curand de Editura Polirom, tradus in limba romana, roman despre care am mai scris in blogosfera noastra literara. Iata parerea ei: „Romanul este scris în inconfundabilul stil Saramago, plin de ironie şi de aparentă condescendenţă faţă de Dumnezeu, faţă de personajele şi de miturile religioase, pe care nu îndrăzneşte să le judece sau să le interpreteze, el fiind doar cel care asistă deopotrivă la cursul întâmplărilor, “un simplu observator al întâmplărilor”, căruia nimic nu-i scapă, dar nici nu se oboseşte să folosească majuscule pentru numele proprii. Inclusiv (sau mai ales) Dumnezeu este, în roman, dumnezeu (mai puţin atunci când acesta vorbeşte despre sine), la fel ca şi cain, moise, noe şi ceilalţi.”
Dan Boeriu scrie despre cartea lui Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, despre care a scris aici si colega noastra Mihaela. Parerea lui este insa aproape complet negativa: „Deci nu vă recomand. Decât dacă vi se face dor de “Die Hard” sau filmele diabetice de pe Hallmark. Cartea e o combinaţie între aceste două extreme. Păcat de autor. Condei are, se vede din modul în care descrie realităţi mai puţin rizibile ale Afganistanului şi din felul în care dospeşte povestea. Dacă ar fi făcut-o credibilă, putea fi o carte frumoasă şi înduioşătoare. Dar lui i-a trebuit să aşeze o carpetă peste un tablou promiţător. Şi să pună vreo două bombe dedesubt, ca să se prindă lumea că povestea are şi coaie.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
