Laszlo Alexandru a publicat in aceasta saptamana pe blogul sau ultimele trei episoade din serialul dedicat jurnalisticii politice a lui Mihail Sebastian. Contributia larg argumentata si exemplificata cu ample citate formeaza o imagine diferita de stereotipul unui Sebastian cazut sub vraja dreptei nae-ionesciene. Citez din aprecierile finale si propun citirea atenta a intregului ciclu: ‘Acestea sînt principalele opinii despre politica internă românească, exprimate de Mihail Sebastian în Cuvîntul. După cum se constată, ele acoperă o gamă largă de aprecieri. Autorul înţelege să militeze, cu instrumentele jurnalistice, polemice, de multe ori sarcastice, pe care le are la dispoziţie, în favoarea democraţiei autentice. Este dezamăgit de precaritatea ideologică a politicienilor din vremea lui şi de aranjamentele lor personale. Gazetarul combate, în rîndul activiştilor de partid, migraţia politică, ipocrizia, amnezia tendenţioasă, sterilitatea de acţiune şi, cu sporită vehemenţă, corupţia. Printr-o mare libertate de exprimare, folosind argumente precise şi exemple notorii, dar fără a insulta sau a jigni persoanele vizate, scriitorul îi trage la răspundere pe demnitari pentru politicile lor neinspirate, inconsecvente, nedemocrate. Plecînd de la realitatea cotidiană, el conceptualizează diferite situaţii, formulează judecăţi de principiu şi trage semnale de alarmă, referitoare la şubrezirea vieţii publice. O menţiune suplimentară trebuie adusă poziţiei sale neutre, neaservite politic, în concertul dezbaterilor furtunoase. Mihail Sebastian este intelectualul independent care, prin activitatea civică intensă, îşi pune inteligenţa şi iscusinţa profesională în slujba comunităţii.‘
Cat de relevante sunt basmele ca gen literar pentru orice varsta? Un posibil raspuns il aflam in recenzia pe care Andreea Morar de la ‘Raftul cu idei’ o dedica ‘Basmelor’ lui Herman Hesse aparute in traducere la Editura Rao: ‘Potrivite pentru orice moment din zi si din noapte, pentru orice anotimp si, mai ales, pentru orice varsta, basmele ne vor sta alaturi mereu, iar noi le vom cauta sa ne aline sufletul, pentru ca ele sunt ca painea noastra cea de toate zilele.’
‘Nimicul de temut’ al lui Julian Barnes este recenzata la Miscel@nea: ‘Autorul nu pretinde că ar ști mai mult decît ceea ce știe orice om (adică absolut nimic), se consultă de multe ori cu fratele său, filosoful (are un frate specialist în Aristotel, i-am citit monografia), dar nici filosoful (Jonathan Barnes) nu știe în privința morții mare lucru, ba e și mai agnostic, și mai cinic decît scriitorul. Cartea urmează, în mare, un fir cronologic, există și digresiuni, deși nu este o autobiografie și autorul are grijă să ne prevină că nu e vorba în Nimicul de temut de viața și trăirile lui strict personale. De altfel, citează ori de cîte ori consideră de cuviință din înțelepți, preferatul lui fiind Jules Renard, cel care a mărturisit într-un moment de maximă tandrețe teologică: „Nu ştiu dacă Dumnezeu există, dar ar fi bine pentru reputaţia lui să nu existe”. Ar fi bine, ar fi minunat, numai că nu știm dacă Dumnezeu va binevoi vreodată să facă asta pentru noi și să continue să nu existe…’
Despre Meg Wolitzer am auzit acum cateva luni la emisiunea ‘La Grande Librairie’ de la France 5. Despre cartea ‘Belzhar’ am gasit o cronica pe un blog pe care cred ca voi incepe sa-l urmaresc, cu numele suculent Fructitza: ‘Cititi „Belzhar„. E o carte care ridica probleme, dileme morale si ofera sentimente de speranta, da puterea de a te ridica din pat cand totul pare pierdut. O trauma poate distruge un om matur, poate duce la fragilitate si distrugere emotionala, dar cu atat mai mult la tineri de 15-16-20 de ani maxim. Desi cred ca ideea de baza e geniala si cu impact pozitiv, n-am empatizat la final cu anumite aspecte si neclaritati. (de exemplu, cum d-na Quenell nu a incercat sa inteleaga si sa-si explice rolul jurnalelor personale, legatura amoroasa dintre DJ si Rebecca si ciudat de rapida apropiere dintre Jam si Griffin). Am apreciat in schimb foarte mult schimbarea de perspectiva vis-a-vis de povestea de dragoste dintre Jam si Reeve si felul cum mici detalii, aparent insignifiante, conduc la o cale diferita de interpretare. Trebuie sa recunosc ca Meg Wolitzer a construit in Belzhar o lume suprarealista, dar la fel de bine a realizat o forma de terapie. Belzhar – dragostea – scrisul, o combinatie care a dovedit a fi superpower. (parca asa vorbesc adolescentii, nuuuuuu?)’
(Dan)
Valeriu Gherghel scrie despre ”cititorul ocazional”, plecând de la lectura cărții ”Reading in Bed: Personal Essays on the Glories of Reading”, de Steven Gilbar: ”Lumea citește îndeosebi în pat (romanele nu se citesc în nici un caz la birou) și această postură nu reprezintă deloc o jignire adusă așa-zisei ”ceremonii a lecturii”. Nu există la urma urmelor nici o ceremonie. Pentru a citi, ai nevoie doar de un mic colțișor și de liniște. Firește, citim pretutindeni, în felurite posturi. Le-a inventariat într-un eseu celebru Georges Perec. Dar lectura de plăcere se petrece negreșit în pat, stînd pe spate, pe burtă, pe o parte, sprijinit în cot (pînă cînd îți amorțește și nu-l mai simți).”
Razvan van Firescu scrie pe blogul sau despre o carte foarte interesantă, căreia îi acordă 5 stele din 5, ”Profeții din Fiordul Veșniciei”, de Kim Leine: ”Profeții din Fiordul Veșniciei este un bildungsroman. Îl descoperim pe Morten Falck în momentul în care împinge de pe o stâncă către moarte o femeie care se roagă, după care-l întâlnim în Copenhaga tânăr student la teologie. Morten își astâmpără poftele trupești apelând la prostituate și obține bani făcând rost de cadavre pentru doctori și disecându-le. Morten se consideră un raționalist, deși dorește să se facă preot (aceste lucruri mergeau destul de bine împreună în secolul XVIII), și citește din Rousseau care-l bântuie cu o frază: Omul s-a născut liber și pretutindeni e în lanțuri. O seduce pe Abelone, fiica tipografului Schultz, cel care îi acordă o cameră cu chirie și care-i raționalizează banii pentru studii, se logodesc, după care Morten o abandonează și pleacă în Sukkertoppen, Groenlanda, pentru a-i creștina pe localnici. Frigul și sălbăticia băștinașilor vor testa voința, credința, sănătatea și spiritul tânărului învățător care va descoperi că lanțurile nu părăsesc niciodată încheieturile omului.”
Elena Donea ne vorbește pe Semnebune.ro despre ”Ocolul zilei în optzeci de lumi”, de Julio Cortazar: ”Cele optzeci de lumi din Ocolul zilei ale lui Julio Cortázar sunt o colecţie de capitole-şotronele în care excepţiile (los figuras) se înrâuresc treptat sub formă de recenzii, memorii, cronici de concert, povestiri scurte sau pagini de jurnal intelectual cu reflecţii asupra literaturii şi a tot ce alcătuieşte membrana poetică a existenţei. Nu trebuie omis faptul că această carte se adresează cititorilor familiarizaţi cu scriitura şi stilul lui Cortázar, întrucât în multe dintre articole transpar idei pe care le-a dezvoltat în cărţile sale de ficţiune şi ne oferă informaţii despre felul în care au fost gândite unele texte ale sale, de pildă, despre povestirile sale scurte: „sunt, în marea lor majoritate, din aceeaşi stofă ca şi romanele mele, deschideri asupra înstrăinării, clipe ale unei dezlocuiri începând cu care obişnuitul încetează de a mai fi liniştitor”(p. 39) Mai mult decât atât, articolele sunt însoţite de fotografii şi ilustraţii care fac corp direct cu textele. Una dintre fotografii îl înfăţişează pe motanul său (căci Cortázar este un mare admirator de pisici, nu-i aşa?) pe care l-a poreclit ironic Theodor W. Adorno, în urma unei reacţii negative care vizează criticii obsedaţi de citarea excesivă, mai ales a unor teoreticieni la modă. Desigur că, şi Cortázar citează foarte mult (vezi Şotron, care poate descuraja cititorul care se aşteaptă doar la o poveste, dar care poate să-l umple de entuziasm pe cel care vede felul în care au fost rescrise şi funcţia lor creatoare în text) fiindcă pentru el „a cita înseamnă să te citezi”, adică a face lectură de identificare-recunoaştere, nu pentru că dă bine.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Poezia”, de Mircea Cărtărescu (I)
–”Tânărul Stalin”, de Simon Sebag Montefiore
-”Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui”, de Cristian Teodorescu
–”Pe uscat sau cu paharul plin. Călătoriile unui băutor”, de Lawrence Osborne
–”Uriașe lucruri mici”, de Laszlo Alexandru
–Interviu Florin Lăzărescu: ”Sunt fascinat de magia vieții obișnuite”
