Nu am stiut ca Gabriel Garcia Marquez a calatorit in Europa de Est in perioada comunista si a si scris despre aceasta calatorie. Despre cartea aparuta la editura RAO scrie pentru blogul Carturesti Catalina Miciu: ‘Socialismul german îl dezamăgește pe scriitor – oamenii îi par triști și nefericiți: “eu nu văzusem niciodată atâta patetism concentrat în actul cel mai simplu al vieții de zi cu zi, micul dejun. O sută de bărbați și de femei cu chipuri triste, prost îmbrăcați, mâncând cartofi, carne și ochiuri din belșug, într-un zgomot uman surd și într-o sală de mese plină de fum.” Nici despre Berlin nu are cuvinte de laudă – cel de pe partea occidentală îi pare copiat după New York, un “oraș fals, o absurditate, un laborator.” Descrie viața germanilor, așa cum se poate încropi din analizarea detaliilor la vedere, și explică uimit cum funcționează sistemul banilor – mărcile răsăritene nu valorează mare lucru dacă sunt cumpărate în vest, însă cu 20 de dolari schimbați în Berlinul Occidental, călătorii reușesc să străbată toată Germania de Est. Urmează Leipzig, unde Herr Wolf (în realitate Villar Borda) îi duce la un cabaret, care arată ca într-o pictură de Dali. Noaptea petrecută acolo e doar un preambul care explică de ce oamenii votează în continuare liderii socialiști, deși viața lor nu e cu nimic mai bună; García Márquez ajunge la concluzia că dictatura proletariatului nu există per se – “Ordinea publică din Germania de Est seamănă mult cu aceea din Columbia de pe vremea persecuției politice”.’
Laszlo Alexandru publica pe blogul sau transcrierea interviului radio pe care i l-a luat Daniel Moşoiu. Iata un fragment: ‘DM: Aţi debutat cu volumul Între Icar şi Anteu, polemici, la Editura Dacia, 1996. S-a scurs ceva vreme pînă să puteţi debuta editorial. LA: Nu neapărat. Eu n-am publicat înainte de 1989, nici n-am vrut. Fiind cenzură, nu doream să-mi asum chingile respective şi să spun numai cît e voie. Ori vorbesc liber, ori ţin pentru mine. Aşadar nu m-am înghesuit să public şi chiar n-am tipărit înainte de ‘89 nimic. Dar după aceea, în 1991, am debutat în presă şi anume exact în România literară. Se pare că uneori prinde bine să nu te istoveşti înainte de vreme: dacă îţi strîngi energiile, ţîşneşti mai convingător. Am mers înainte, cu o colaborare de cîţiva ani buni, la revista respectivă, cu polemici, eseuri şi opinii critice. România literară era pe vremea aceea publicaţia culturală cea mai urmărită, revista etalon a Uniunii Scriitorilor. Asta mi-a dat un oarecare ascendent, aşa că mergînd la Editura Dacia, ei mă ştiau din textele apărute destul de frecvent în presă. Numele meu începuse deja să circule. Şi am debutat la Editura Dacia în 1996.’
Cronica Adrianei Gionea de la PostModern mi-a trezit interesul pentru romanul Geraldinei Brooks ‘Poporul cartii’: ‘Poporul cărţii face parte din categoria romanelor cu sâmbure de adevăr, inspirate din povestea dramatică a unui obiect preţios – faimoasa hagadă găsită şi expusă la Sarajevo (hagada este cartea aşezată pe masa în jurul căreia se adună familia în timpul Paştelui evreiesc, pentru ca fiecărei generaţii să îi fie reamintită fuga din Egipt şi eliberarea din sclavie). Peste datele conccrete, autoarea brodează o ficţiune înşelătoare şi ispititoare. Graniţa dintre imaginar şi realitatea istorică este atât de subţire, încât ai impresia că asişti la poveştile unei Şeherezade care pretinde că îţi spune adevărul, ca apoi să te îndemne să îi verifici spusele doar pentru a-ţi zâmbi jucauş atunci când, prinzând-o cu minciuna parţial adevărată, o priveşti buimăcit. Geraldine Brooks este asemenea povestitoarei care simte voluptatea celei înzestrate cu talentul de a te face să te rătăceşti pe drumul dintre istorie şi născocire.’
Adriana Ivan de la ‘Prefata de carte’ a citit ‘Rebela’ Corinei Cindea si o recomanda: ‘Atunci când începeți Rebela , asigurați-vă că aveți suficient timp să o citiți! Nu de alta, dar este o agonie(din aceea dulce) să fii nevoit să trăiești cu supărările sau îngrijorările personajelor, până reușești să îți faci timp să continui lectura. Rebela este o carte captivantă, este foarte bine scrisă și transmite foarte bine sentimentele personajelor. O să trăiți momente frumoase alături de ele, dar și îngrijorarea o să vă țină companie, așadar, o să aveți lacrimi în ochi, zâmbet larg pe față și chiar o zdravănă încruntătură între sprâncene.’
‘Salonul de Masaj’ al lui Cornel George Popa este recenzata la SemneBune de Andreea Tanase: ‘Nu vă voi povesti detaliile, pentru că nu vreau să vă stric surprizele care vă așteaptă pe parcursul lecturii. Dar vă asigur că veți avea, ca și mine, surprize, iar firul poveștii vă va ațâța curiozitatea până la final. Intriga se relevă cititorului filă cu filă, adăugând mereu câte un element nou tocmai când aveai senzația că ai ghicit cine este criminalul sau care va fi deznodământul. Din acest punct de vedere, cartea seamănă foarte mult cu un roman polițist, dar, pentru că autorul a ales să îl scrie din perspectiva unei mame despărțite de fiica sa prin gratiile unei închisori, narațiunea capătă deseori accente dramatice sau patetice de-a dreptul, ceea ce știrbește oarecum din claritatea poveștii.’
(Dan)
Un amplu interviu cu Marius Chivu este un delectare, nu? Ei bine, puteți citi un astfel de interviu, luat de Andrei Crăciun, în ZiarulMetropolis.ro și aflăm, printre altele, ce mai pregătește Marius Chivu pentru următoarea perioadă: ”Mai am o antologie de proză scurtă, pe care aș vrea să o fac pe o anumită temă. Aș vrea să mai fac o antologie din poezia unui poet uitat sau mai puțin cunoscut astăzi. Editura Cartier din Chișinău a lansat o serie foarte frumoasă de antologii cartonate, cu selecții din poezia unui contemporan. M-au întrebat dacă mi-ar plăcea să fac, le-am spus că da și m-am gândit la acest poet – e vorba de Petre Stoica, mort pe la începutul anilor 2000, un poet din Banat. Mie îmi place foarte mult și consider că ar putea fi o redescoperire plăcută pentru cei cărora le place poezia contemporană. Dar mă rog, planul principal al meu de anul acesta este să termin de tradus cartea de povestiri ale lui Richard Ford și să încep să scriu din povestirile care s-au adunat în capul meu în ultimii ani, de la „Sfârșit de sezon” încoace.”
Cristian Pătrășconiu scrie pe LaPunkt.ro despre cartea ”Marele Gorsky”, de Vesna Goldsworty, apărută în acest an la Humanitas Fiction: ”Matricea, cum sugeram și mai sus, structura romanului scris de Fitzgerald este respectată în bună măsura aici – ceea ce nu înseamnă că scriitura și intrigile sînt previzibile și plictisitoare. Conținutul diferit cu care sînt umplute ”căsuțele” scenariului acestei cărți, stilul în care este scris romanul de debut al Vesnei Goldsworty (un fel de British Style, cu o patină balcanica sau, în orice caz, estică) fac din experiența lecturii acestei cărți un moment privilegiat.”
Mihaela Buruiană a mai tradus o carte – Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter – și scrie pe blogul ”Cărți și călătorii” despre aceasta și despre dificultățile/plăcerea traducerii: ”Motivul real și ascuns (?) al așteptării mele înfrigurate este nu numai că mi-a plăcut mult cartea și eram nerăbdătoare să fie accesibilă și publicului român nevorbitor de limbă engleză, ci și că mie mi-a revenit misiunea (sinucigașă, aș zice eu :D) de a încerca să redau în română frumusețea, tristețea, haosul, umorul, dragostea și duioșia din acest poem în proză. Dincolo de trăiri și senzații, veți recunoaște, sper, diverse elemente lingvistice care pe mine m-au făcut să-l admir enorm pe autor pentru inteligență, cultură și talent (și să-mi smulg părul din cap încercând să le înțeleg pe toate și să le redau cât mai inspirat). Așadar, rândurile cărții sunt presărate cu intertextualitate (versuri de Emily Dickinson, un personaj împrumutat de la Ted Hughes, aluzii literare și culturale etc.), jocuri de cuvinte, ritmuri, rime, invenții lexicale, onomatopee și aliterații.”
După recenzia lui Răzvan Zamfirescu asupra cărții ”Ding visează”, de Yan Lianke, în mod sigur o voi lua din bibliotecă și o voi trece pe lista urgențelor: ”Scriitura lui Lianke are o sensibilitate aparte, iar umorul la care adeseori recurge este de o finețe debordantă. Nu credeam că este posibil să zâmbești când citești o carte care descrie astfel de orori, exceptând romanele lui Vonnegut, însă Lianke reușește cumva să strecoare zâmbete. Exprimările sunt foarte bine alese și de fiecare dată își ating ținta. Liric, crud, amuzant, rece, realist, stilul adoptat în funcție de evenimente este integrat perfect în construcția propozițiilor amplificând la maxim starea sufletească pe care o transmite cititorului, nu o dată simțindu-mă de-a dreptul epuizat în urma paragrafelor parcurse. Lianke e un scriitor uriaș, un scriitor care-mi aduce aminte de marii clasici ai literaturii europene. Vorbesc la plural deoarece Lianke reușește pe alocuri să contopească voci și stiluri diferite care sună incredibil de emoționant.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această perioadă:
-”Visul spulberat al armenilor. 1915”, de Gaidz Minassian
-”Trei săptămâni în Himalaya”, de Marius Chivu
