”Povestind despre atunci”, de Monica Pillat şi Barbu Cioculescu
Editura Humanitas, Colecţia ”Portrete în dialog”, Bucureşti, 2012
Mărturisesc că sunt fanul necondiţional al cărţilor de memorii: în primul rând, pentru că sunt genul de cărţi din care poţi trage multe învăţăminte din experienţa de viaţă a altor persoane, despre felul în care s-au comportat diferite personalităţi în împrejurări dificile sau, dimpotrivă, fericite; în al doilea rând, pentru că în astfel de cărţi sunt acumulate o mulţime de informaţii interesante despre oameni şi locuri, documentate şi pline de amănunte de la o sursă de prima mână, de cele mai multe ori. Aşadar, din prismă personală, alegerea cărţii scrisă la patru mâini de Monica Pillat şi Barbu Cioculescu, ”Povestind despre atunci”, apărută recent la Editura Humanitas, s-a potrivit perfect.
Memoriile lui Barbu Cioculescu (el istoriseşte aproape toată povestea din carte) sunt puse pe hârtie într-un mod inedit, dar cu atât mai interesant: este o altfel de carte de memorialistică, pentru că totul se organizează eficient în forma unui fals dialog dintre cei doi semnatari, un dialog fictiv ca existenţă, dar dens şi complet real ca substanţă şi amintiri. După ce ideea a pornit de la Monica Pillat, Barbu Cioculescu a fost de acord cu provocarea şi a preluat iniţiativa, stabilind şi modalitatea efectivă de conlucrare şi alcătuire a cărţii: i-a dat treptat coautoarei câte un capitol, ”scris de mână”, iar când se adunau suficiente pagini pentru a se alcătui un întreg, aceasta era liberă să le aşeze după cum dorea, ”imaginându-ţi întrebările la care ţi-am răspuns deja.” Probabil a existat şi o citire şi corectare ulterioară, dar acest lucru nu este menţionat expres în carte.
Cine sunt însă autorii? Monica Pillat este specializată în cultura americană şi britanică, a publicat mai multe volume de poezie, critică literară şi proză şi îşi deapănă amintirile în calitate de fiică a prozatorului Dinu Pillat şi de nepoată a poetului tradiţionalist Ion Pillat. De cealaltă parte, Barbu Cioculescu este poet, prozator, eseist, critic literar, traducător (cu un mare succes la public cu traducerea romanului ”Dracula”, de Bram Stocker, în 1992), un erudit cu mari realizări în viaţa profesională şi care a rămas cunoscut şi ca fiul cunoscutului critic literar Şerban Cioculescu.
Chiar dacă Barbu Cioculescu nu era la prima carte de memorialistică (”Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică” fiind o carte insuficient cunoscută şi difuzată), el răspunde cu sinceritate la ”întrebările” Monicăi Pillat, fiind dornic să îşi împărtăşească imensa experienţă de viaţă, să readucă în centrul atenţiei figura exemplară a tatălui său şi a altor personalităţi importante ale perioadei interbelice, să povestească despre imagini demult pierdute, precum Bucureştiul de altădată sau prigoana împotriva intelectualilor de după cel de-al doilea război mondial.
Să nu uităm că Barbu Cioculescu s-a născut în anul 1927 şi a cunoscut pe propria piele, după propria sa mărturisire, beneficiile şi tragismele a trei regimuri politice şi sociale complet diferite: născut în Franţa, şi-a trăit copilăria şi adolescenţa în România interbelică, într-o atmosferă boemă şi plină de cultură vie, în preajma tatălui său, pe atunci un critic literar respectat şi ale cărui păreri erau căutate de către publicul avid de lectură; ulterior, întrucât familia sa era considerată parte a burgheziei capitaliste (mulţi membri ai acestuia fiind arestaţi pe perioade mai scurte sau mai lungi, inclusiv tatăl său), a trebuit să o ia de la capăt, departe de literatura ce o dorea ca mijloc de existenţă, fiind pe rând angajat în slujbe comuniste obligatorii precum normator la UCECOM sau corector la revistele literare; după 1989, pensionar, este redactor al cotidianului Dreptatea, editorialist acid, care ţineşte fără milă politica şi politicienii, până când renunţă definitiv la toate acestea, consacrându-se literaturii, constatând că, în epoca post-comunistă, ”şi-a pierdut umorul.”
Printre amintiri, Monica Pillat şi Barbu Cioculescu ne împărtăşesc câteva nestemate, care pot convinge orice categorie de cititor, fără excepţii, că ne aflăm în faţa unui roman al vieţii, cu nişte personaje care au trecut şi prin bune, şi prin rele, pentru a supravieţui şi a ne istorisi, peste ani, care sunt experienţele personale şi ce au învăţat din acestea. Capitolul ”Bucureştii de altădată” ne poartă pe străzile Cotroceniului, dar şi prin cinematografe sau uliţele demult sistematizate: descoperim astfel că ”cinematografele de cartier, dădeau pe zi 2 filme: un film cu drame sentimentale, pentru femei, şi un film cu lupte între pieile-roşii şi cowboy, pe tărâmuri necunoscute, vezi Tigrul din Esdenapue sau Piratul negru, pentru bărbaţi” sau că ”simpla pătrundere în sala cinematografului Capitol, pe bulevardul Elisabeta, promitea delicii. Cinematograful era nou, cu scaune somtuos îmbrăcate în catifea roşie, sala era aerisită. De neuitat mi-e primul film din Silly Symphony, suita serialelor proaspăt ieşite din studiourile Walt Disney. O puzderie de Mickey Mouse coborau în trombă o măgură, de-a dreptul spre noi, cei din sală, într-o frenetică zbenguială. Cum să nu te entuziasmezi? În alb-negru, profilele micilor eroi ce lunecau pe săniuţe păreau a scrie o epopee.”
O figură centrală este însă tatăl, Şerban Cioculescu (îmi aduc aminte şi acum cele două volume despre Ion Luca Caragiale ale marelui critic şi titlul fascinant pentru mine atunci, în copilărie, care mi-a rămas în minte după atâta timp, ”Caragialiana”), care au avut o influenţă esenţială în parcursul ulterior, profesional sau personal, al fiului său, Barbu. De la biblioteca lor imensă, din casa din Cotroceni la cartea preferată a tatălui (Eseurile lui Montaigne, în ediţia din Pleiade, înţesată de însemnări ale acestuia), de la descoperirea lui Luca Ion Caragiale, un scriitor genial uitat, fiul lui Ion Luca, mort la doar 21 de ani până la crezul părinţilor săi de a cultiva personalitatea copiilor (”Nici tu, nici eu nu am trăit în umbra, ci în lumina părinţilor noştrii. Ei nu ne-au frânt, ci ne-au cultivat în chip benefic personalităţile, talentul.”) Portret atent, fără personificări şi laude inutile, un punct de plecare de la care trebuie plecat atunci când dorim să descoperim un critic literar de real talent, parcă uitat de generaţiile prezentului.
”Povestind despre atunci” este o carte esenţială pentru înţelegerea unor epoci importante din istoria României: nu din cauza abundenţei de informaţii documentare, ci pentru că oferă poveştile a doi oameni inteligenţi, transpuşi în vâltoarea evenimentelor care au frământat ţara noastră în ultimii 70-80 de ani; nu pentru că este densă, ci pentru că este incitantă, ne antrenează în mijlocul unor oameni interesanţi, esenţiali, fără a plictisi; pentru că este vie şi ne oferă răgazul de a gândi noi şi noi întrebări ale căror răspunsuri pot veni rapid, pentru că are cine să ni le ofere.
