Povestea unei fete şi a unui pian cu coadă, de Elena Bociorişvili

“Povestea unei fete şi a unui pian cu coadă”, de Elena Bociorişvili
Editura Humanitas, colecţia Cartea de pe Noptieră, Bucureşti, 2009
Traducere din limba rusă de Gabriela Russo

De altfel, autoarea gruzino-canadiană este recunoscută peste Ocean ca fiind creatoarea unui nou gen literar, respectiv romanul stenografic, cu fraze foarte scurte.

Deşi putem să ne încurcăm deseori în completarea exactă a cadrului familial aflat în centrul poveştii, treptat atenţia ne este atrasă de către Faina/Fafocika (primul nume dă, de altfel, şi titlul original al cărţii), tânara fată care îşi doreşte un singur lucru si anume plecarea din sânul familiei, printr-o căsătorie rapidă. Numai ca ea îşi doreşte în primul rând dragostea, o incită ceea ce aude că se întâmplă într-o iubire pătimaşă, pe care doar şi-o închipuie în toate formele ei, fiind departe de lumea dezlănţuită şi la cheremul unei familii care o exploatează.

Primul pas spre liberare are loc într-o sală de cinematograf şi scena la limita erotismului o îngrozeşte, pentru că nu el era bărbatul pe care şi-l dorea, dar tradiţia deja îi şoptea altceva: «Numai gândul că iubeşte pe altul o îngrozea pe Fafocika. Era convinsă, nu ştia nici ea de ce, că, dacă un bărbat şi o femeie se sărută şi se îmbrăţisează, sunt obligaţi să încheie căsătoria. Credea că nu mai are scăpare dacă logodnicul i-a ţinut sânul în palmă ca pe un ciorchine de strugure. De s-ar desface logodna aşa, de la sine, nu din vina ei, ci din cine ştie ce motive, ca să iasă basma curată ! Dar cum să facă ? »

Încrengătura familială ne zăpăceşte în acest roman. Şi asta pentru că apar o multitudine de personaje cu nume gruzine sau ruseşti, ceea ce nu ar fi grav dacă ne-am afla în faâa unui roman de dimensiuni normale sau considerabile. Dar în privinţa acestui roman scurt, nu te poţi hotârî unde să te opreşti, ce personaj trebuie să urmăreşti, care este cheia acestuia (în afara Fainei) şi deja descoperi că ai ajuns la final şi nu ai rămas cu aproape nimic.

Decât cu o imagine din interiorul vieţii gruzine de zi cu zi, din oraşele Tbilisi şi Kutaisi, cu descrierea postrăzboi a frământării familiale, a lipsei de mâncare şi a improvizaţiei, a bărbaţilor care nu mişcă nimic în casă, trăgând foloasele de eroi de război. Un sistem de viaţă încă bazată pe multe tradiţii, pe ritualuri ancestrale privind căsătoria şi înmormântarea.

Să nu uităm însă şi de descrierea pianului «cu coadă pe care stătuse lungit cândva taciturnul Andro Kobaidze acoperit tot de flori ca de medalii, pe care dansaseră copiii, pe care se tolănise cândva Fafocika, în pielea goală, cu picioarele desfăcute, pianul ăsta a luat drumul Berlinului ».