”Ultima cruciadă”, de Simona Antonescu
Editura Polirom, Colecția Fiction LTD, Iași, 2019
Istoric, literatura română s-a maturizat în paralel cu cristalizarea și împlinirea conștiinței naționale și de aceea este firesc ca romanul istoric să fi fost de la începuturi unul dintre genurile literare cele mai populare. Readucerea în memoria colectivă a trecutului glorios și a eroilor săi făcea parte din fondul și forma tinerei literaturi a celei de-a două jumătăți a secolului 19. Scriind despre trecut, scriitorii români impregnau prezentul timpului lor, o perioadă istorică în care România abia se forma și se consolida statal și în care o mare parte dintre români trăiau încă sub stăpânirea imperiilor vecine. Ceea ce s-a scris în gen a continuat această tendință de prezentare mai mult a luminilor decât a umbrelor unui trecut care nu este lipsit, precum în istoria oricărui neam, și de episoade tulburi și contestate. Ce poate aduce nou genul romanului istoric pentru cititorul contemporan? În ce măsură mai poate el capta interesul generațiilor tinere bombardate de pilulele condensate în număr infinit pe care Internetul le distribuie în ambalaje mult mai atrăgătoare? Citind romanele istorice ale scriitorilor români de astăzi mai putem elucida ceva din misterele trecutului și mai putem asimila lecții și învățături valabile pentru prezent? Acestor întrebări trebuie să le răspundă noul val de scriitori contemporani care atacă genul, dintre care Simona Antonescu, cu romanele sale istorice, dar și cu cărțile adresate copiilor și adolescenților, și-a câștigat pe merit o poziție de lider.
Un exemplu reprezentativ al direcțiilor noi și abordărilor mai puțin convenționale ale istoriei îl avem în cea mai recentă carte a ei, ‘Ultima cruciadă’, apărută în 2019 în colecția ‘Fiction Ltd’ a Editurii Polirom. Acțiunea cărții se petrece în anul 1456, cu rememorări ale eroilor cărții care ne poartă în cele două decenii precedente. Proza istorică românească nu prea a abordat această perioada zbuciumată, cu schimbări și răsturnări semnificative în raportul de forțe dintre popoarele și formațiunile politice ale Europei, perioadă în care Transilvania, regatul Ungariei și nordul Balcanilor reprezentau, așa cum aveau să mai fie de câteva ori în istorie, teatrul conflictelor între marile imperii, care se adăugau, amplificându-le, conflictelor locale de natură religioasă (între creștinismul ortodox și cel catolic) și națională (între români și maghiari). Căderea Constantinopolului in 1453 a reprezentat o uriașă trauma pentru Europa creștină, demonstrând slăbiciunea structurilor religioase și statale existente. Catolicismul se afla de vreo două secole într-o profundă criză instituțională și morală, confruntat fiind cu erezia husită din centrul Europei care era doar o prefață la apariția Reformei cu mai puțin de un secol mai târziu. Regatul Ungariei era sfâșiat de lupte interne, care aveau să ducă tot în mai puțin de un secol la catastrofala înfrângere de la Mohacs și la ștergerea pentru patru secole a Ungariei independente de pe harta Europei. În aceste condiții, apariția în Transilvania și apoi în Ungaria a unei figuri unificatoare in nobilul de origine română Iancu Corvin de Hunedoara reprezenta o șansă, măcar vremelnică. Soluția găsită de Iancu pentru a opri înaintarea otomanilor spre inima Europei era formarea unei armate populare compuse din orășeni și țărani motivați de promisiunile recuperării unora dintre drepturile pierdute in deceniile și secolele premergătoare:
‘ … Iancu de Hunedoara trimise chemare la cruciadă valahilor schismatici din Transilvania, românilor ortodocși. Problema aplicării indulgențelor papale și asupra acestor luptători neașteptați, trăitori după legea și schisma grecilor, fu amânată pentru zile mai senine. Deocamdată, în prag de cruciadă, valahii transilvăneni primiră promisiuni că li se vor recunoaște drepturile asupra pământurilor pe care locuiau și le munceau dintotdeauna, așa fel ca ei să aibă în sfârșit hrisoave de proprietate, cum aveau ungurii și sașii.’ (pag. 18)
Iancu este personalitatea istorică dominantă a cărții, deciziile și acțiunile sale influențează mersul vremurilor, dar și destinele individuale ale eroilor fictivi ai romanului, fiecare legat într-un fel sau altul de el. Răsplata îndrăznelii sale și justificarea istorică a recrutării armatei de plebei se materializează prin întoarcerea soartei bătăliei care a conclus asediul de la Belgrad. Dacă până în ziua de astăzi clopotele bisericilor catolice din întreagă lume bat la miezul zilei pentru a aminti victoria lui Iancu la Belgrad, meritul se datorează unei inițiative încă puțin înțeleasă istoric a soldaților neprofesioniști care au atacat din flanc armata otomană într-un moment în care bătălia părea a se sfârși cu distrugerea orașului. Iancu însă nu este un personaj lipsit de dilemele sale – cea mai importantă fiind cea legată de convertirea sa la catolicism. Simona Antonescu o prezintă ca pe o acțiune tactică, oportunistă în aparență, dar fără care nu ar fi fost posibilă creșterea influenței partidei sale în luptele interne care aveau să se soldeze în final cu ascensiunea Corvinilor la tronul Ungariei. Pur oportunism? Aici autoarea pare a lăsa deschis răspunsul, căci iată-l pe Iancu în tinerețe, confruntat la Milano cu imaginea monumentală, copleșitoare, a Domului in construcție:
‘ Se desprinse de alaiul lui Sigismund, dădu calul pe mâinile scutierului său și se apropie la pas de clădirea încă neisprăvită, mergând încet, așa fel ca ochii și inima să se bucure și să cuprindă totul. Coloanele ieșite din caldarâm păreau să sprijine cerul, ca și cum nu omul ar fi început lucrarea de jos, ci Dumnezeu Însuși s-ar fi milostivit să coboare o mână din înalturi, așezând-o cu blândă putere în mijlocul pieții orașului, semn nedeslușit al voii Sale.
Aici e Dumnezeu, gândi Iancu de Hunedoara, cu capul lăsat pe spate și ochii la marginile de sus ale coloanelor. Dimensiunile lor îi linișteau sufletul, i-l curățau de frământări mărunte și-l umpleau de răspunsuri înalte, pe care nu le deslușea încă, ci numai le simțea. Bisericile de lemn ale comitatului Hunedoarei ori biserica săpată în stâncă din Corbii de Piatră, dincolo de hotarul țării, unde odinioară bunicul Șerban îi arătase cele două altare așezate în bună înțelegere unul lângă altul, păreau, acum mai mult ca nicodată, neajutorate și lipsite de speranță.’ (pag. 52-53)
Simona Antonescu reușește să combine acuratețea detaliului istoric cu fluiditatea scrierii, folosind un limbaj care conține doza minimă necesară de arhaisme și regionalisme care dau culoare și autenticitate. Se poate discuta dacă titlul cărții este justificat istoric, deoarece istoriile cruciadelor se încheie de obicei prin secolul 13, chemările la acțiune și războaiele religioase (în principal defensive față de expansiunea otomană) purtate între secolele 14 și 17 fiind lăsate de mulți istorici în afara istoriei cruciate. În orice caz nu personajele contemporane epocii ar fi putut să judece dacă această cruciadă este ‘ultima’. La fel, sună nepotrivită și încărcată de o retorică inutilă etichetarea în carte a Banatului drept ‘pământ românesc sub cerul liber’. Cei care trăiau în secolul 15 și în special oamenii de rând nu aveau încă o conștiința națională și aveau să treacă încă secole până când teritoriile ‘românești’ să fie delimitate. Ceea ce se potrivește perspectivei noastre istorice nu este identic cu ce știau și simțeau oamenii acelor vremuri.
Narațiunea, însă, se susține excelent. Scriitoarea imaginează drumul de întoarcere al armatei învingătoare în război, care este însă departe de a fi un drum triumfal. Eroii sunt un grup marginal de soldați, ‘proscrișii’, cei care pentru păcatele sau ciudățeniile lor nu sunt acceptați în rândul soldaților și cărora li se încredințează sarcina macabră de a aduce acasă cadavrele nobililor morți în timpul campaniei. Josnica misiune de care nimeni nu dorește să se ocupe reprezintă însă în fapt o misiune de onoare, căci între cadavre se află și cel al lui Iancu de Hunedoara, răpus de ciumă la câteva săptămâni după finalul bătăliei. Întoarcerea acasă a voievodului pentru a fi înmormântat cu onoruri în catedrala de la Alba Iulia, prin tărâmuri stăpânite de bandiți și nobilime ostilă în viață lui Iancu, devine o călătorie încărcată de pericole și mistere, importantă precum cruciada, sau poate că de fapt aceasta este adevărata cruciadă. Personajele au timp să se cunoască unele pe altele prin fapte și să se destăinuie prin vorbe. Îl cunoaștem pe apărătorul unei icoane salvate din biserica Constantinopolului căzut sub turci, pe preotul care visase toată viață să fie soldat, dar pe care împrejurările îl popiseră și îl raspopiseră în două religii, pe călăul care încearcă să-și răscumpere dreptul de a fi primit în cetate, pe ucenicul dornic de aventură și pe adolescenții scăpați de sub securea călăului care își cumpără viață și maturitatea alăturându-se cruciadei. Cel mai precis conturat și mai impresionant personaj este însă cel al Mariei, o femeie frumoasă cu harul cântatului, singurul personaj feminin într-o lume dominată de violență și patimi bărbătești, care ascunde în suflet însă propriile coșmaruri:
‘Maria cânta și nădejdile tuturor robilor și nedreptățiților lumii se înălțau către bolta bisericii, cerând alinare și întorcând chipurile arhanghelilor spre pământul părăsit. Glasul ei coborî și aici tăcerea între oamenii care își inchipuira că-și aud îngerii de pe umeri. Din curtea bisericii, meșterii și calfele care ridicau castelul se apropiară încet de ușa deschisă larg și rămaseră cu privirile pierdute înăuntru, nu căutând izvorul acestei minuni, ci mulțumindu-se numai să primească și prin ochi iertarea promisă de glasul ceresc.’ (pag. 48)
Firul principal al narațiunii avansează liniar, însoțind caravana soldaților de la Belgrad la Hunedoara, dar narațiunile fiecăruia dintre personaje constituie incursiuni înapoi în timp, care schițează pentru cititor povestea personală și caracterul fiecăruia dintre ei, și completează o panoramă veridică a Transilvaniei, Ungariei și Europei mijlocului secolului 15. Reconstituirea istorică este exactă și detaliată și cititorul capătă o imagine clară a societății vremii, a relațiilor sociale, și a intrigilor și alianțelor politice din Ungaria, Transilvania, dar și din ținuturile vecine ale Țării Românești, la sud de Carpați. Peste acestea se adaugă însă o altă dimensiune, cea fantastică. Vremurile sunt cele ale ieșirii din Evul Mediu, cavalerii și ceilalți eroi se războiesc sau sunt protejați de inorogi, grifoni, ori alte creaturi fantastice. Somnul le este stăpânit de fantasme. Simona Antonescu atinge cu ‘Ultima cruciadă’ tărâmul literaturii ‘fantasy’ și îl combină cu istoria într-o premieră pentru literatura română:
‘Un înger puternic se pogoară din ceruri, învăluit într-un nor strălucitor, pe cap poartă curcubeul, iar brațele lui sunt stâlpi de foc, din umeri îi cresc aripi până la Tronul de Aur, iar Tronul este purtat de patru unicorni cu copite de smarald. Grifonul cu aripi de argint și ochi de macru este aici. Ceva se apropie. Îngerul a strigat cu glas de tunet și tăriile s-au cutremurat, dar nimeni nu a înțeles. Cine se închină fiarei și primește semnul ei pe fruntea sa, acela se va chinui în foc și pucioasa înaintea Mielului. Acesta nu este somn. Aceasta nu este ploaie.’ (pag. 71)
Simona Antonescu reușește performanța de a oferi cititorilor un roman istoric palpitant, cu personaje bine conturate și reconstituind cu precizie și culoare realitățile vremii și trăirile unor eroi care aparțin diferitelor straturi sociale. Marea și mica istorie se combină, mesajul patriotic nu lipsește, dar este suficient de atent dozat pentru a nu deveni propagandistic. În același timp, proza ei este modernă și conține câteva elemente originale, absente din proza istorică românească și puțin prezente chiar și în cea mondială, cel puțin în cea citită de mine. Uneltele scriitoarei sunt expuse pe față, ca într-o reprezentație de teatru in care vedem culisele și mașinăriile de scenă. Povestea, cum o numește scriitoarea, se zămislește din povestirile individuale ale eroilor, dar odată pusă pe picioare capătă o viață a ei, devine erou de sine stătător al legendei istorice:
‘Faptele de netăgăduit sunt pietre neclintite, dar pietrele nu au un înțeles în lipsa istorisirii care să îl deslușească. Întâmplarea singură nu poate arăta cu adevărat cum s-au petrecut lucrurile. Abia povestită pe rând de fiecare dintre cei care au luat parte la ea, întâmplarea se dezvăluie întreagă.
Cei care au înfăptuit însă, care au trăit în vremea întâmplării și au văzut-o cu ochii lor, nu-i pot cunoaște înțelesul pentru că sunt prea aproape de ea. Nimeni nu vede muntele atunci când se află la picioarele lui. Trebuie să te îndepărtezi că să-l poți cuprinde. Abia Povestea, îndepărtându-se, deslușește înțelesurile. Cel care o ascultă, va construi din nou faptele, zămislind noi și noi înțelesuri, după cât de mult s-a îndepărtat de întâmplare, cât de mult vede din munte.’ (pag. 159-160)
Cititorul ‘Ultimei cruciade’, îndepărtat de evenimente, primește o Poveste frumos scrisă despre o perioadă fascinantă a istoriei noastre și a Europei, populată de personaje reale și imaginare care cuceresc atenția și captivează la lectură. Prin această carte Simona Antonescu demonstrează că romanul istoric este un gen literar viu și în plină evoluție în literatura română. Aștept cu mare interes cărțile ei viitoare.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Polirom.ro, https://serialreaders.com/blog/simona-antonescu-interviu/)
