”Poate Estera”, de Katja Petrowskaja
Editura Humanitas Fiction, Colecția ”Raftul Denisei”, București, 2016
Traducere din germană și note de Alexandru Al. Șahighian
Într-una dintre etapele periplului ei odiseic în căutarea rămăşiţelor şi umbrelor familiei pierite în fumurile Holocaustului, Katja Petrowskaja, autoarea cărţii ‘Poate Estera’ apărută în colecţia ‘Raftul Denisei’ a Editurii Humanitas Fiction în traducerea impecabilă a lui Alexandru Al. Şahighian, ajunge într-o localitate poloneză numită Kalisz, unde trăiseră o parte din membrii unei ramuri a familiei sale. Călăuză sa locală este o persoană pe nume Pani Ania.
‘Era îndrăgostită nu doar de oraşul Kalisz, dar şi – lucru total neobişnuit în Polonia – de Nicolae al II-lea, ultimul ţar al ruşilor. Mi-a arătat cele mai frumoase ‘koscioly’ ale oraşului, relicvele sfintei Ursula, voiam să văd neapărat cupa regelui Cazimir, dar când mi-am exprimat admiraţia pentru catolicism, Pâni Ania m-a lămurit într-o engleză îngrijită că este musulmană practicantă şi a studiat patru ani la Londra, iar acum lucrează la închisoarea din Kalisz. Era perfecta Străină, perfectă şi cu toate acestea ca mine, şi mi-am zis că într-adevăr Polonia nu-i pierdută cu asemenea oameni. Şi tocmai Pani Ania mi-a arătat literele ebraice în caldarâmul din Kalish.
Oamenii mergeau prin Kalisz în ritm alert, încă mai burniţa şi nimeni nu părea să ştie că unele străzi ale oraşului erau pavate cu pietre funerare din vechiul cimitir evreiesc. Încă în timpul războiului, când la Kalisz nu mai existau evrei, din cimitir au fost îndepărtate maţevot, pietrele funerare evreieşti, care au fost tăiate în pătrate şi aşezate pe străzi cu dosul în sus, în aşa fel încât literele ebraice să nu se vadă când calci pe ele. Era un sistem de nimicire multiplu asigurat. Fie că se ştie sau nu de asta, oricine păşeşte de-a lungul străzilor din Kalisz calcă în picioare pietrele funerare.’ (pag. 108-109)
Realitatea a creat în oraşul polonez Kalisz una dintre acele metafore pe care rar le poate crea marea literatură. Polonia nouă şi oamenii ei noi, unii veniţi de dincolo de alte orizonturi, calcă, fără să ştie, zilnic, în mersul lor alert peste rămăşiţele unui trecut care cuprinde în el evreimea europeană, distrusă în Holocaust şi ale cărei rămăşiţe au fost spulberate în lume după Holocaust. Situaţia aceasta este una dintre consecinţele ultime şi ultimative a unei crime care nu s-a rezumat la distrugerea fizică a vieţilor, dar a încercat şi să pângărească morţile, şi să distrugă memoria – atent, sistematic, în pătrate ordonate şi cu literele îngropate spre pământ.
Tocmai lupta împotriva uitării şi pentru recuperarea memoriei este una dintre temele principale ale cărţii Katjiei Petrowskaja. Autoarea este descendentă a uneia dintre acele milioane de familii evreieşti sau aproape evreieşti care a trecut prin cei peste 70 de ani de regim sovietic şi şi-a păstrat în mod miraculos evreitatea, într-o formă schimbată, îngropată, redescoperită şi recucerită. De multe ori, am auzit în Israel unde trăiesc exprimări de dubiu faţă de ‘evreitatea’ multora dintre imigranţii din fosta Uniune Sovietică – dubiu uneori faţă de ‘puritatea’ după Halacha (legea religioasă evreiască, care defineşte evreitatea pe linie maternă – eşti evreu dacă te naşti dintr-o mama evreică), dar mai ales faţă de modul de viaţă, cu alte cuvinte evreitatea culturală. Pentru mine problema se pune exact invers. Este miraculos cum sentimentul de apartenenţa naţională a supravieţuit în minţile şi sufletele a milioane de oameni aparţinând la 3-4 generaţii succesive, născuţi, crescuţi, educaţi, forţaţi să adere la un ateism internaţionalist care încerca să şteargă componentele naţionale ale personalităţilor oamenilor (ca să nu mai vorbim de cele religioase) şi să le înlocuiască cu uniformitatea produsului suprem al ingineriei sociale comuniste – omul sovietic.
Cartea Katjei Petrowskaja este un ‘road trip’ – destul de haotic de altfel, dar cred că haosul este intenţionat lăsat aşa cum este, căci ce logică ar avea ordinea? – în spaţiu şi în timp, în căutarea memoriei colective şi personale pierdute. Fizic călătoria începe de la Berlin, din Germania în care s-a stabilit tânăra evreică născută în Ucraina. Într-o zi, amintirile, cele personale şi cele colective, au revenit şi au îndemnat-o să plece în această călătorie:
‘Într-o bună zi, pe neaşteptate, m-am trezit cu rubedeniile în faţă mea – cu cele din trecutul îndepărtat. În felurite limbi ce-mi sunau familiar, au murmurat în barbă veştile lor de bun augur, şi mi-am zis că împreună cu ele voi reuşi să fac să înflorească arborele familial, voi umple lacuna, voi vindeca sentimentul pierderii.’ (pag. 102)
‘Dar nimeni şi nimic nu trebuie uitat, cum scrisese poetă Olga Bergholz în amintirea celor un milion de victime ale Blocadei leningrădene. Versul acesta era purtat în inimi, înlocuind amintirea din întreagă ţară, nu puteai fugi de el căci a devenit o adevărată profeţie prin adevărul sau evident şi prin minciunile ascunse. Eram îndemnaţi să nu uităm de nimeni şi nimic, că să uităm cine şi ce fusese de acum uitat.’ (pag. 31)
Recuperarea este departe de a fi liniară şi departe de a fi completă. Unele episoade sunt presărate cu umor, altele cu surprize. Ieşită abia din adolescenţă, în 1989, autoarea călătoreşte pentru prima dată în Polonia, ţară aproape legendara pentru tânăra născută în Ucraina, acolo unde să născuseră părinţii şi bunicii. Şi pentru prima dată, tânăra născută sovietică, găseşte un disc cu cântece evreieşti, şi cu Steaua lui David pe coperta.
‘Toată viaţa noastră pictasem stele în cinci colţuri, cele de pe pământ şi cele de pe cer, stelele Kremlinului nostru, aşa cum le proslăveam într-un cântec, cunoaşteam şi-un alt cântec, în care o stea discuta cu altă, cântecul se cânta când porneai singur la drum – dar niciuna dintre stelele acestea nu avea şase colţuri. În toată patria mea întinsă la infinit, nu dădusem niciodată până atunci peste un Maghen David, nici ca semn, nici ca obiect.’ (pag. 61)
Fata aduce discul acasă şi deodată …
‘… bunica-mea, pe care de când o ştiam, şi de când o ştia şi mama, nu rostise niciodată un cuvânt în idiş, a-nceput dintr-o dată să cânte şi ea, laolaltă cu discul. acele cântece zglobii într-o tonalitate minoră. Fără căpătai, mai întâi urmând cuvintele, mergând după ele, apoi cu precizie în pas cu ele, şi deodată, luând-o înaintea lor, voioasă, precipitandu-se, iar eu, ascultând-o, eram la fel de incredulă ca atunci când pipăisem Maghen David pe învelişul discului.’ (pag. 62)
Este foarte greu de caracterizat genul căreia îi aparţine această carte. O carte de memorii? Galerie de portrete ale membrilor familiei, răspândite pe o durata de patru sau cinci generaţii? Recuperare istorică? Culegere de povestiri şi schiţe care amestecă toate aceste genuri? Ordinea nu este întotdeauna clară, arborele genealogic nu este desenat niciodată, şi familia este destul de răspândită pentru a rămâne cu semne de întrebare şi a pierde detalii care poate nici nu sunt semnificative. Cele şase capitole ale cărţii primesc fie numele care uneia dintre rudele apropiate (‘Roza şi cei muţi’ – instruirea surdo-muţilor fiind profesiunea didactică a famliei transmisă din generaţie în generaţie, ‘Deduska’) fie a unor teritorii mai mult istorice decât geografice (‘Frumoasă mea Polonie’, ‘Babii Iar’) fie reprezintă metafore care camuflează oroarea (‘În lumea materiei neorganizate’). Am mai citit cărţi memorialistice dedicate Holocaustului (între care ‘Lea, povestea familiei mele’ a clujeanului Andrei Klein), dar la Katja Petrowskaja formula este amestecată parcă intenţionat, în schimb scrierea atinge nivele excepţionale.
‘Uneori aveam senzaţia că mă mişc prin molozul istoriei’ (pag. 68)
O asemenea frază şi povestirea care o cuprinde (‘Trenul’) ar fi suficiente pentru a justifica întreaga carte. ‘Telefonul din trecut’, din anul 1940 pe care îl primeşte mama autoarei într-o noapte de Revelion, redescoperind după mai bine de jumătate de secol o bătrână supravieţuitoare care nu uitase nimic (spre deosebire de atâţia alţii, majoritatea, care au uitat sau au ales să uite) este unul dintre episoadele cele mai emoţionante ale cărţii.
Cartea este plină de portrete extraordinare: generaţii de dascăli în şcoli pentru surdo-muţi, care parcurg toate cărările imperiului rusesc si dincolo de ele, de la Polonia şi Viena dinainte de primul război mondial, trecând prin Kievul primelor decenii ale puterii sovietice, şi apoi în exilul dincolo de Ural din timpul războiului; bunica Roza care îşi pierde vederea pentru a câştiga acuitatea auzului, dar mai ales a amintirilor; bunicul Vil care este rănit în primele zile ale războiului şi compensează invaliditatea devenind capacitatea intelectuală a familiei; celălalt bunic care căzut fiind în prizonierat supravieţuieşte, ajungând la Bergen Belsen intre evrei în finalul războiului deşi era singurul membru ne-evreu din familie, însă preţul supravieţuirii este aşa de cumplit (şi niciodată revelat) încât întoarcerea acasă va dura aproape patru decenii. Portretul cel mai interesant însă este fără îndoială cel al fratelui bunicului, Judah Stern, care în 1932 asasinează un diplomat german, într-o acţiune rocamboleasca şi misterioasă, ale cărei motive nu vor fi aflate niciodată. Agent al NKDV-ului? idealist care încearcă să atragă atenţia asupra tragediei sovietice care abia începuse să se desfăşoare? Sau pur şi simplu un nebun, care dintr-un accident a fost la un pas de a schimba, sau poate doar accelera cursul istoriei?
Capitolul dedicat masacrului de la Babii Iar este cel mai apropriat de genul de literatură – să o numim – convenţională despre Holocaust. Autoarea a trăit la câţiva kilometri de locul crimei. Ceea ce este uimitor pentru cei care au trăit în atmosfera de dezvăluire şi demascare a Holocaustului ca noi, este faptul că asemenea masacre, deşi comise de Germania nazistă, au fost îngropate în uitare de autorităţile sovietice, şi ele complice la o atitudine antisemită:
‘Hitler i-a ucis pe cititori şi Stalin pe scriitori, aşa a rezumat tatăl meu dispariţia limbii idiş. Cei care supravieţuiseră războiului erau din nou în pericol. Evrei în întregime, evrei pe jumătate sau pe sfert – se reînvaţă cum e să gusti procentele, şi limba parcă-ţi îngheţa lipită de un metal rece. Erau stigmatizaţi drept cosmopoliţi apatrizi, poate pentru că erau omorâţi netinandu-se seama de frontiere, ei, care întreţineau relaţii interzise cu străinătatea, şi din această cauza nu le era permis să aparţină marii familii a popoarelor sovietice frăţeşti. Douăzeci de ani nu a existat aici la Babii Iar, nici un semn care să amintească de masacre, nici un monument, nici o piatră, nici un panou. Omorului i-a urmat tăcerea.’ (pag. 155)
Scena însă care rămâne în amintire este episodul scurt al asasinării străbunicii, al cărei nume nu mai este sigur în istoria familiei. Poate, Estera. Rămasă singură în Kievul ocupat, încearcă să se prezinte convocării adresate tuturor evreilor, care aveau să ajungă la Babii Iar. Cu naivitate se adresează unor ofiţeri germani.
‘Au împuşcat-o pe loc, cu o rutină nepăsătoare, fără să-şi întrerupă discuţia, şi fără că vreunul să se fi întors cu totul spre ea, absolut în treacăt.’ (pag. 181)
Banalitatea răului, ar fi comentat Hanna Arendt.
Nu ştiu care va fi cariera literară în continuare a Katjiei Petrowskaia. ‘Poate, Estera’ este nu numai un document, dar şi o carte profund personală. În unele locuri pare a fi scrisă detaşat, în altele apare şi acel umor tipic sovietic sau est-european, dar multe pasaje par a fi strigate din rărunchi, scrise cu sânge. Cartea a obţinut câteva premii marcante şi a creat o rampă de lansare pentru o viitoare scriitoare importantă. Va putea Katja Petrowskaja să scrie despre altceva? Va trebui să aşteptăm câţiva ani pentru a primi răspuns la această întrebare.
