Peştele în apă, de Mario Vargas Llosa

Peştele în apă, de Mario Vargas Llosa
Editura Humanitas, Bucureşti, 2005
Traducere de Luminita Voina-Raut

Peştele în apă a apărut în versiunea originală în anul 1993 şi a fost curând tradus în limba româna, în 1995, când prima ediţie a apărut la editura Universal Dalsi, în traducerea doamnei Luminiţa Voina-Răut. Editura Humanitas a decis să readucă în atenţia cititorilor români volumul în colecţia de autor (Seria Mario Vargas Llosa). Memoriile lui Mario Vargas Llosa sunt construite pe două planuri: cel dintâi este format din rememorarea întregii sale vieţi până în momentul părăsirii definitive a ţării natale, Peru (1958). Cel de al doilea prezintă detaliat încercarea sa politică, laborioasa aventură în viaţa politică peruană, care a constat în participarea la alegerile prezidenţiale din anul 1990. Acest plan al naraţiunii începe în anul 1987, când scriitorul, deja celebru în lumea întreagă, s-a alăturat mişcării de opoziţie îndreptată împotriva intenţiei preşedintelui Alan Garcia de a naţionaliza băncile peruane.

Pentru cititorul român, cel de al doilea plan ar putea să prezinte mai puţin interes, ar putea chiar să plictisească deoarece, să fim sinceri, Peru nu înseamnă mare lucru pentru noi, o gaură neagră localizată undeva în America de Sud. În cel mai bun caz, publicul românesc cunoaşte capitala ţării, oraşul Lima, şi, eventual, îşi mai aduce aminte de figura exotică a unui japonez, Alberto Fujimori, preşedintele-dictator al ţării, care a fost înlăturat de la putere destul de recent, în anul 2000, refugiindu-se în Japonia (de unde noul guvern peruan încearcă în van să-i obţină extrădarea, el fiind acuzat de multe delicte, abuzuri, furturi etc.). Puţină lume ştie că acest Alberto Fujimori l-a învins destul de clar în cadrul alegerilor din 1990 pe marele scriitor sud-american Mario Vargas Llosa. Acea înfrângere este analizată cu multă luciditate de Vargas Llosa care spune la un moment dat, totuşi, cu amărăciune că „A fost o naivitate din partea mea să cred că peruanii vor vota pentru idei. Aceştia au votat, aşa cum se votează într-o democraţie subdezvoltată şi uneori chiar în cele avansate, pentru imagini, mituri, sentimente obscure sau resentimente, fără nici o legătură cu raţiunea.” (p. 88).

Oricum, noi, cititorii lui Mario Margas Llosa trebuie să-i mulţumim lui Fujimori, dar şi celor aproximativ 70% din electoratul peruan pentru că au împiedicat geniul literar al lui Vargas Llosa să se risipească aiurea, în încercări utopice de a asana o societate anarhică. Fascinante mi s-au părut paragrafele în care autorul îşi analizează raportul intelectual şi afectiv cu propria ţară. Le-am găsit extrem de interesante, deoarece am avut impresia, dacă nu a unui déja vu, cu siguranţă a unui déja-lu, pentru că mulţi intelectuali români au fost torturaţi şi mai sunt încă (aceste zbuciumări nu s-au sfârşit şi nici nu vor dispărea în cultura română indiferent dacă România se va transforma într-o ţară a reuşitei, ceea ce este greu de prevăzut acum) de stabilirea raportului lor personal, individual cu ţara mamă în diverse etape ale istorie ei (Caragiale, Cioran, Patapievici). Vargas Llosa scrie că „înainte de evenimentele din august 1987, mi-am pierdut de mai multe ori în viaţă speranţa în Peru. În ce să sper? Când eram tânăr, speram că, arzând etapele, Peru să devină o ţară prosperă, modernă, cultă. Am sperat apoi ca, măcar înainte de moartea mea, Peru să înceapă măcar să nu mai fie o ţară săracă, barbară şi violentă. Există multe lucruri rele în epoca noastră, dar există totuşi şi ceva bun, fără precedent în istorie. Astăzi ţările pot alege prosperitatea. Un mit periculos al epocii pe care o trăim este acela că ţările sărace sunt victimele unei conspiraţii a ţărilor bogate care doresc să le menţină subdezvoltate pentru a le putea exploata. Nici că se poate filozofie mai nimerită pentru a te menţine veşnic înapoiat.” (p. 50).

„Poate că nu-i tocmai exact să afirm că-mi iubesc ţara. Adesea o detest şi mi-am promis, din tinereţe, de sute de ori, să trăiesc pentru totdeauna departe de Peru, să nu mai scriu niciodată despre el şi să-i uit aberaţiile. Dar adevărul e că nu m-am îndepărtat niciodată de Peru şi că ţara a fost pentru mine, fie că mă aflam acasă, fie în străinătate, un motiv constant de adâncă mâhnire. Nu mă pot elibera de Peru: când nu mă exasperează, mă întristează şi, uneori, simt şi una şi alta. Mai ales de când văd că restul lumii se interesează doar de cataclisme, de recorduri în materie de inflaţie, de activitatea traficanţilor de droguri, de abuzuri la capitolul drepturilor omului, de masacre teroriste ori de isprăvile guvernanţilor.” (p. 48-49).

Multe dintre judecăţile de valoare din partea în care descrie implicarea sa politică în perioada 1987-1990 au o extraordinară actualitate şi surprind pentru că, în ciuda faptului că se referă la un proces politic care a avut loc acum 16-17 ani, într-un colţ de lume aflat la mare depărtare de România, calitatea judecăţilor lui este uimitoare şi se aplică tuturor ţărilor sub-dezvoltate din Lumea a Treia din care, după părerea mea, şi România face încă parte (în ciuda europenităţii, în ciuda procesului de integrare europeană şi omogenităţii rasiale, elemente care ar diferenţia România de Peru).

Pentru a demonstra afirmaţiile de mai sus, este de ajuns să înlocuiţi cuvântul Peru cu România şi imaginile nu vi se vor mai părea extraordinar de necunoscute, ca şi cum ar fi fost scrise despre o ţară aflată la mii şi mii de kilometri distanţă: (politica) „…în Peru […] rămânând aproape întotdeauna în sarcina celor mediocri şi în majoritate corupţi.” „Într-o ţară subdezvoltată, ba mai mult într-o ţară cu regim totalitar, guvernul este statul, iar cei aflaţi la guvernare administrează statul ca şi cum acesta ar fi proprietatea lor privată sau, mai degrabă, prada lor. Întreprinderea publică îşi plasează protejaţii, întreţine clientela politică şi face afaceri.” (p. 38).

Despre speranţele care au fost puse în rolul intelectualilor în refacerea ţărilor sărace şi violente, Vargas Llosa mărturiseşte, având experienţă directă, că: „Unul din miturile contemporane despre Lumea a Treia este că, în aceste ţări, supuse adesea unor dictaturi despotice şi corupte, intelectualii reprezintă o rezerva morală, care, în ciuda neputinţei lor în faţa forţei brutale dominante, constituie o speranţă, o sursă din care, atunci când lucrurile vor începe să se schimbe, ţara îşi va putea extrage ideile, valorile şi persoanele care vor putea garanta libertatea şi justiţia. Dar, în realitate, lucrurile nu stau aşa. Peru este mai degrabă o dovadă a fragilităţii intelectualităţii şi a uşurinţei cu care această clasă devine vulnerabilă la corupţie, cinism şi arivism din pricina lipsei de ocazii, a nesiguranţei, a puţinelor resurse financiare, a absenţei unui statut social şi a incapacităţii de-a exercita o influenţă eficace.” (p. 325)

Intrând cu cele mai nobile intenţii în politică, autorul descoperă treptat faţa ei hidoasă, ajungând să se declare scârbit de aceasta şi scriind că: „Politica reală, nu aceea pe care o cunoşteam din lecturi şi scrieri, ci aceea care se trăieşte şi se practică zilnic, are puţine lucruri în comun cu ideile, cu valorile, cu imaginaţia şi cu viziunile teologice – cu societatea ideală pe care doream s-o construim – şi, ca s-o spun mai pe şleau, nu prea are de-a face cu generozitatea, cu solidaritatea şi cu idealismul. Politica este alcătuită aproape în exclusivitate din manevre, intrigi, conspiraţii, pacte, manifestări de paranoia, trădări, multe calcule, cinism cât cuprinde şi tot felul de tertipuri. şi asta pentru că pe politicianul de profesie, fie el de centru, de stânga sau de dreapta, ceea ce-l mobilizează, îl entuziasmează şi-l menţine în acţiune este puterea: să ajungă la ea, s-o păstreze sau s-o aibă din nou cât mai repede.” (p. 94-95).

Dacă cel de al doilea plan narativ se axează pe experienţa acumulată în postura de om politic, primul plan al volumul este mult mai literar şi evocă amintirile autorului din copilărie şi adolescenţă. Din păcate, această evocare se opreşte în anul 1958, când Vargas Llosa, părăseşte Peru-ul natal pentru a se stabili în Spania şi mai apoi în Franţa. Din aceste evocări nu lipsesc episoade foarte interesante ,precum fuga tatălui său atunci când află că soţia lui (mama autorului) este însărcinată, viaţa liberă şi răsfăţată pe care a dus-o în familia mamei sale, clanul Llosa, cum îi place autorului să o numească, în primii zece ani de viaţă, când la Arequipa, oraşul din sudul Peru-ului în care s-a şi născut (ţară care are, atenţie! peste 1.200.000 kmp, fiind de aproape 5 ori mai întinsă decât România, dar având aceeaşi populaţie) sau în oraşul Piura, unde bunicul lui fusese numit prefect, neaşteptata şi nedorita revenire a tatălui în viaţa sa, traumele la care a fost supus de către un tată despotic, violent, care nu ezita să-şi altoiască din când în când soţia, care totuşi îl iubea nebuneşte (sună a telenovelă, dar aceasta este încă o dovadă ca telenovelele sud-americane îşi au rădăcini adânci şi motivaţii puternice), un tată de care autorului i-a fost teamă până în tinereţe şi care, detestând literatura, l-a determinat pe tânărul Mario să o apuce pe acest drum tocmai pentru a se împotrivi autorităţii paterne.

Dezvoltarea intelectuală din tinereţe ocupă un loc aparte în aceste evocări pline de nostalgie, precum adevăratul stagiu (de)formativ din Colegiul Militar Leonicio Prado, idee care-i venise tatălui său pentru a-l lecui de răsfăţul de care ar fi beneficiat în familia bunicilor, care a fost materia primă pentru redactarea unuia dintre primele romane ale lui Llosa, Oraşul şi câinii (1963). Acest roman a fost ars în pieţe publice de către Armata peruană, care-l acuza pe scriitor că întinează uniforma peruană. Urmează frecventarea Universităţii populare San Marcos (şi nu a elitistei şi albei Universităţi catolice) unde cochetează cu Partidul Comunist Peruan şi cu multe cercuri intelectuale ori redacţii de ziare etc. Trecerea la maturitate a fost bruscă prin îndrăgostirea şi ilegala căsătorie demnă numai ea de un roman de aventuri cu mătuşa Julia, el la numai 19 ani, iar ea 32. Căsătoria a fost posibilă doar după ce Llosa a falsificat data naşterii sale pentru că, în conformitate cu legislaţia peruană de atunci, majoratul avea loc la 21 de ani. „Întâlnirea cu mama a fost dramatică, cu lacrimi şi ţipete. Mi-a spus că taică-meu era nebun de furie şi că trebuia să-l evit pentru că era în stare să mă omoare. Tata umbla cu faimosul revolver în buzunar.” (p. 341). Şi această experienţă a fost punctul de plecare al unui celebru roman scris de Vargas Llosa, Mătuşa Julia şi condeierul (1977).

Plastică este descrierea zbaterilor lui pentru a-şi întreţine soţia, reuşind să cumuleze în acelaşi timp nu mai puţin de 7 mici servicii, care însă i-au permis să-şi închirieze un mic apartament în Lima. Câştigarea unui concurs literar i-a oferit prilejul să petreacă o lună de zile în Paris, îndeplinindu-şi vechiul lui vis, acela de a vedea Oraşul Luminilor. Însă ambiţia lui era să devină un adevărat scriitor profesionist, fapt ce nu putea avea loc într-o ţară provincială precum Peru, ci în Franţa şi în Europa, unde s-a exilat în anul 1958, câştigând o bursă doctorală în Spania, plecând în anul următor la Paris.

La final, se ridică, totuşi, o întrebare: cum se explică faptul că un astfel de scriitor, care nu-i este cu nimic mai prejos lui Garcia Marquez, vechiul lui prieten de care s-a despărţit în urma unei dispute legate de Fidel Castro, nu a fost recompensat până acum cu Premiul Nobel pentru Literatură? În acest timp, acest premiu, care înainte părea cel mai prestigios din lumea literară (un fel de Cupă Mondială, medalie olimpică de aur sau Cupă a Campionilor Europeni) este acordat multor altor scriitori de care nu multă lume a auzit, poate cei mai branşaţi în domeniu. Să se fi transformat acest premiu într-o strategie de marketing cultural ? şi nu ne putem abţine să nu ne gândim că poate acest refuz al Academiei Suedeze se leagă de faptul că Vargas Llosa a abjurat comunismul pentru a adopta şi propaga liberalismul, o doctrină care provoacă indigestii în ţările scandinave…

(Recenzie aparută iniţial în Revista Noua, nr. 1-2006)

P.S. Ne recunoastem fericiti pentru ca pana la urma, cu mare greutate, Academia Suedeza a virat-o putin la dreapta, macar in ultimii doi ani, caci atat Herta Muller cat si Llosa sunt niste autentici reprezentanti ai umanismului anti-totalitar si, mai ales, a celui comunist pe care amandoi il abjura in cartile lor. Llosa chiar a fost comunist prin tineretea lui pentru a se desparti de tovarasii de drum relativ repede.