”Ostatic 2.0: Camera din Teheran”, de Alex Deva
Târgu Mureș, 2013
Ilustrații de Darius Panaite
Moto: ”O altă lecție învățată la comenzile elicopterului spunea că, atunci când te găsești într-o situație extremă, important nu e să-ți bați capul cum ai ajuns în ea, ci să o accepți pe loc așa cum e, să o evaluezi la rece și să raționezi cum să ieși din ea cât mai repede și mai ușor.”
Thriller. Cartea lui Alex Deva aparține acestui gen și a fost o surpriză plăcută. Cum nu citesc decât arareori acest gen, nu pot face comparații cu alte cărți asemănătoare, dar mi-a plăcut amplasarea acțiunii în locuri cunoscute și concentrarea personajelor principale în mâna românilor. Iată că suntem și noi în stare de acțiuni precise, că există, recunoscuți de autor, oameni de nădejde în instituțiile publice (chiar dacă secretizate), care pot duce la capăt o acțiune de salvare așa cum o vezi doar în filmele americane.
Cel în jurul căruia se concentrează acțiunea se recomandă simplu, încă de la începutul cărții:
”Trecuse deja aproape jumătate de an de când Andrei Mohor, un băimărean de douăzeci și nouă de ani, acceptase oferta de lucru în Iran primită prin intermediul unei agenții de recrutare britanice și, cu cele o mie cinci sute de ore de zbor în buzunar, se mutase temporar în micuța capitală a provinciei Kangan, Bandar Kangan. Nu fără obiecțiile familiei, se înțelege. Entuziasmul soției și al fiicei lui nu au atins cote prea înalte în ziua în care, la consiliul de familie, Andrei a făcut propunerea. Mai ales fetița de cinci ani avusese obiecții puternice legate de o absență atât de lungă a tatălui ei, în timp ce soția sa, deși încrezătoare în talentul lui de pilot, ar fi preferat o destinație europeană, ”mai civilizată”. Argumentul financiar a câștigat teren odată cu scăderea valorii leului și, cu un sfert, a salariului de bugetar al Cristinei, medic la stat.”
Așadar, Andrei Mohor este în Iran, iar după o cursă obișnuită, fără niciun pericol, se trezește într-o cameră, ostatic al unei grupări necunoscute. Nu este însă o formă tipică de prizonierat, nu se dorește răscumpărarea, iar câteva detalii sunt cu adevărat ciudate: are în permanență o cameră video care îl filmează și transmite live pe Internet fiecare clipă a claustrării sale; are un terminal de computer la dispoziție, cu Internet accesibil, unde poate discuta cu oricine, poate trimite mesaje, poate sta pe chat sau poate citi știrile (care, în curând, îl au ca subiect principal); i se furnizează o dată pe zi mâncare și undeva, pe gura de aerisire, se află montat un dispozitiv cu gaz otrăvit, în caz că cineva ar dori să îl salveze.
Treptat însă, cu ajutorul soției, Andrei Mohor are câteva speranțe că va supraviețui: apar în scenă maiorul Simona Enescu și generalul-locotenent Vasile Stroie, ambii de la Serviciul de Informații Externe, care preiau frâiele acțiunii și înceracă prin orice mijloace să afle locul unde este ostatic, modalitatea de pătrundere în Iran (țară periculoasă din multe puncte de vedere și care nu acceptă acțiuni împotriva teroriștilor pe propriul teritoriu), salvarea unui om care nu e nici implicat politic, nici angajat al statului. O misiune aproape imposibilă, dar excelent construită și care te ține strâns aproape de carte.
Desigur că finalul are happy-end, dar desfășurarea acțiunii e și inedită, și imprevizibilă. Desigur că, într-o eventuală ecranizare, filmul ar fi mai slab decât cartea (de altfel, nu i-aș recomanda lui Alex Deva să cedeze drepturile de ecranizare, nu ar ieși mai mult de un film de categoria B, difuzabil, în lipsă de altceva, la ProTV). Desigur că lipsesc câteva pagini care să ne ofere indicii asupra teroriștilor, asupra scopurilor acestora, dar pe care Alex Deva le-a mascat oarecum într-o notă aflată la finalul romanului, în care ni se sugerează că este doar o tehnică spre o carte viitoare, spre partea a doua a acestui roman. Desigur că nu este o capodoperă. Cu toate acestea, un roman plăcut, care te ține în priză și o realizare deosebită personală a autorului, care a tipărit romanul fără editură, pe cheltuială proprie și în condiții grafice de excepție, cum se văd destul de rar la noi.
