”În căutarea fericirii”, de Bertrand Russell
Editura Humanitas, București, 2017, 220 pagini
Traducere din engleză de S. Drăgan
Nefericirea există în fiecare dintre noi; chiar dacă suntem împliniți pe plan profesional și am reușit să realizăm ceea ce ne-am propus de-a lungul timpului, totuși există undeva în noi o doză de tristețe care nu ne lasă să vedem frumosul lumii și binele din jurul nostru. O carte care își propune să ofere o perspectivă înțeleaptă privind drumul spre obținerea fericirii și, desigur, o analiză a cauzelor nefericirii.
Văd imprimat pe fiecare chip un semn de neputință și durere, scrie Blake – o imagine care descrie haosul interior și durerea fiecăruia dintre noi, maladia care ne macină uneori fără să ne dăm seama spațiul interior. Înțelept și conștient că fericirea e o stare care se cucerește, Bertrand Russell și-a asumat scrierea unui număr de remarci inspirate din bunul-simț moral, sperând ca aceasta să fie pentru cititor un fel de mână de ajutor în momentele dificile din viață și, de ce nu, un altfel de „ghid” pentru cei ce încep să pășească pe drumurile abrupte ale vieții de adult, cu primele mari dureri sau dezamăgiri.
Bertrand Russell răspunde la întrebarea „care sunt cauzele nefericirii?” – „Eu cred că această nefericire își găsește cauzele în foarte mare măsură în existența unor viziuni greșite despre lume, unei etici greșite, unor deprinderi de viață greșite, care cu timpul nimicesc savoarea și apetitul natural pentru lucruri posibile de care depinde în cele din urmă fericirea, atât la oameni, cât și la animale”, adăugând faptul că animalele sunt fericite câtă vreme sunt sănătoase și au suficient de mâncare, iar făpturile umane ar trebui, parcă, să fie și ele așa, dar în lumea modernă, cel puțin în marea majoritate a cazurilor, nu sunt. Deși în ipostaze diferite, fericirea se află pretutindeni. Totuși, ca să o putem vedea, trebuie să reușim să ne centrăm privirea spre lucrurile care contează cu adevărat și să renunțăm la obsesiile pe care noi înșine ni le creăm.
Viața nu trebuie concepută după tiparul unei melodrame, spune Russell, iar acțiunile noastre nu sunt atât de importante cum ne închipuim de obicei; „până la urmă, succesele și eșecurile noastre nu contează chiar atât de mult. Putem supraviețui și marilor dureri, necazuri despre care ni se pare că ne vor face imposibilă orice fericire se atenuează pe măsura trecerii timpului și vine o vreme când aproape nu ne mai putem aminti cât de mult ne-au durut”. Oricine vrea să sporească fericirea umană trebuie să se ocupe de sporirea admirației și de diminuarea invidiei, să atingă un anume grad de raționalitate care să îi asigure armonia lăuntrică; omul care dobândește armonia lăuntrică se simte mai liber în contemplarea lumii și în folosirea energiilor sale pentru atingerea unor scopuri exterioare, decât omul stânjenit de conflicte interne- nimic nu e mai anost decât închiderea în sine și nimic nu e mai înviorător decât să ai atenția și energia orientate spre exterior.
Oglindind înțelepciunea propriei vieți, Bertrand Russell oferă spre analiză o carte a facerii și a des-facerii fericirii; cum să îți creezi starea de fericire, dragostea pentru viață, cum să poți observa și trăi fiecare minut pe care îl ai știind că e un minut unic, cum să poți scăpa de stresul acelui veșnic „trebuie să”- iată câteva din „sistemele” filosofiei de a fi, exemple de un remarcabil echilibru de sine, de grandoare și de simț al propriei persoane. Morala pe care Russell o conturează este aceea că omul a cărui minte oglindește lumea devine, într-un anume sens, la fel de măreț ca lumea; durerea sufletească e inevitabilă și omul trebuie să se aștepte la ea, dar trebuie făcut tot ce se poate face spre a o diminua- o viață fericită trebuie să fie în mare parte o viață tihnită, pentru că doar într-o atmosferă de tihnă se poate trăi adevărata bucurie.
