”O simplă favoare”, de Darcey Bell
Editura Litera, Colecția Buzz Books, București, 2018
Traducere Manuela Bulat
Ceea ce unii critici au numit un thriller stylish este de fapt o tentativă nereușită de a crea povești și suspans printr-un mix de elemente specifice filmelor de gen, însă combinate haotic. Cititorul nu reușește să empatizeze cu niciun personaj, toate se ridiculizează unele pe altele și niciunul nu are o poveste verosimilă. Nici scriitura sau limbajul nu fac ravagii, ba dimpotrivă, iar clișeele întâlnite la tot pasul dau lovitura de grație.
Personajele principale sunt zugrăvite diferit în diferite capitole ale cărții, au atâtea fețe și schimbări de comportament încât nu mai știi la un moment dat ce tip de om este. Nu există o linie care să susțină întreaga intrigă, totul pare disparat, nici pe departe opera unei minți diabolice veritabile. Știi cu toții că un thriller de calibru pune mare preț pe strictețea personajului negativ, care nu lasă niciun detaliu la voia întâmplării. Aici nu este cazul și, mai mult, nici nu mai știm foarte clar care este personajul negativ sau ce urmărește, pentru că ambele eroine ale romanului joacă acest rol în diferite ipostaze. Nu există consistenţă în intrigă și asta se simte la tot pasul, multe scene devin forțate.
Protagoniștii nu au coloană vertebrală, sunt total neinspirate în multe pasaje, iar postările lui Stephanie, una dintre personajele feminine principale, sunt de-a dreptul ridicole. Fiecare vrea să atragă atenția, este poate singurul țel pe care îl întrevedem la fiecare, iar copiii prezenți în roman sunt șterși, depersonalizați și în ciuda dramei existente în roman, nu pot să o resimtă. Autoarea nu reușește să dea sentimentul autenticității nu numai în ceea ce privește comportamentul, ci nici privitor la sentimente.
Când prietena sa cea mai bună, Emily Nelson, o roagă pe Stephanie Ward să-l ia pe băiețelul ei, Nicky, de la școală, după terminarea orelor, ea e bucuroasă să o ajute. Dar Emily nu se mai întoarce. Nu răspunde la telefon și la mesaje, iar Stephanie simte că s-a întâmplat ceva îngrozitor – Emily nu l-ar părăsi niciodată pe Nicky. Ea apelează la cititoarele blogului pe care îl avea de la moartea soțului pentru ajutor și îi oferă lui Sean, chipeșul și reticentul soț al lui Emily, tot sprijinul său. Apoi, ea și Sean află că Emily este găsită moartă într-un râu. Încet, încet ies la iveală presupuse secrete din viața fiecăruia, care schimbă perspectiva. Cele două mame nu sunt nici pe departe cele mai bune prietene, nici sincere și nici nevinovate. Râvnind la fructul oprit, Stephanie începe o relație cu Sean, vulnerabil după așa zisul deces al soției, care se dovedește o moartă destul de vie, care îi spionează din pădurea învecinată casei.
”M-a deranjat să aud că Emily era catalogată ca ”astfel de oameni”. Dar ce fel om fusese? Cum poți să cunoști pe cineva atât de bine cum credeam eu că o cunosc, dar să nu știi lucruri elementare despre acea persoană? Unii oameni reușesc să ducă vieți foarte funcționale și productive, deși au o dependență. Emily păstrase controlul. Avusese un serviciu, un copil, o familie. O viață bine organizată și aparent deosebită.” (pg. 101)
Pe măsură ce avansăm în text dăm peste niște polițiști ridicoli, incapabili să urmărească firul roșu al crimei, aflăm că Emily avea o soră geamănă și că fusese abuzată atunci când era copil, dar și că Stephanie avusese o relație amoroasă cu fratele vitreg. Un șir întreg de drame, situații limită, conspirații și scenarii dubioase, inegal dozate de-a lungul romanului, din care toți ies șifonați. În plus, toți au pretenția că îi cunosc pe ceilalți, dar lucrurile stau mai tot timpul pe dos. Ceea ce putea fi un roman destul de bun eșuează într-o salată prost asezonată.
”… nu știm să suntem priviți. Ne place să ne imaginăm că suntem vigilenți. Ne păcălim că avem ceva în comun cu creaturile are pot supraviețui în sălbăticie, ne-am pierdut acel instinct, al șaselea simț. N-am putea supraviețui nici măcar o zi în sălbăticie, dacă sălbăticia ar fi plină de prădători.” (pg. 169)
Din roman nu transpar sentimente și aici nu am în vedere doar faptul că personajele sunt insensibile, ci faptul că autoarea nu reușește să transmită nimic prin text, niciun fel de frământare, nici presiunea care ar fi trebuie să existe în multe scene. Un amestec de interzis și imoral prost gestionat, care nu poate crea suspansul așteptat de provocarea lansată, nici aversiune și cu care destul de greu pot empatiza realmente cititorii. Foarte departe de Diabolique, care este amintit de câteva ori în text și care consider că a fost un film de referință pentru amatorii sau amatoarele de gen. Poate o scuză ar fi că avem de-a face cu primul roman al lui Darcey Bell și în timp va reuși să își perfecționeze stilul.
