”Ora de aur”, de Ann Leary
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2015
Traducere din engleză și note de Irina Bojin
Voi vorbi pe scurt despre acest roman și voi încerca să dezvolt cât mai mult despre o anumită caracteristică a personajului principal feminin. ”Ora de aur” este un roman interesant, a cărui principală calitate este aceea că este construit în jurul unor personaje obișnuite, care locuiesc într-un mic oraș american, la fel de obișnuit, iar aceste trăsături comune reușesc suficient de mult să apropie cititorii și să empatizeze cu personajele care trăiesc, luptă, iubesc, supraviețuiesc întocmai ca noi toți, de aceea ne sunt atât de apropiați.
De altfel, ceea ce începe fără înflorituri continuă într-un suspans al vieții normale, astfel încât ”Ora de aur” devine acel roman de care nu te poți desprinde încet, fiecare pagină este din ce în ce mai tensionantă nu din cauza unor pagini de thriller autentic, ci din cauză că personajele îți devin apropiate și dorești să afli ce se întâmplă în final, poate și din pricină că mulți dintre noi au cunoscut sau cunosc oameni precum Hildy sau Frank. Așadar, poți fi dezamăgit la început, mai ales dacă nu ești fan al vieții simple în romanele de ficțiune, dacă te-ai săturat cumva de seriale precum ”Dallas” sau ”Tânăr și neliniștit”, de dulcegării precum romanele lui Jane Austen sau surorile Bronte. Aceleași drame și fericiri, familii (dez)organizate, pasiuni de o noapte și căsnicii destrămate din prea multă opulență sau din simple adultere.
Mi-a plăcut Hildy Good – personajul principal – încă de la prima pagină. Chiar dacă profesia sa de agent imobiliar nu este percepută prea bine în România, în State sau în Occident este cu totul altceva, este o profesie integră, departe poate de șacalii imobiliari de la noi. Divorțată, având două fete adulte, fiecare la casa ei, se descurcă din ce în ce mai greu din profesia sa, odată ce marile firme de specialitate au invadat piața. Doar faptul că știe foarte bine casele și lumea care le locuiește o poate salva, iar una dintre principalele sale calități este aceea că întrevede, ghicește, identifică foarte bine (strămoșii săi vrajitori pot fi o cauză indirectă) problemele unui om doar din simpla privire a casei acestora:
”Îmi plac casele în care se vede că stă cineva. Uzura e un semn de sănătate. O casă devenită impersonală de prea multă ordine mă face să mă gândesc la neînțelegerile dintre soți în aceeași măsură ca o casă în care domnește dezordinea. Băutori înrăiți, colecționari pătimași, mâncăi, drogați, perverși, fustangii, depresivi, ăștia și câți alții, îi ghicesc pe toți doar dacă mă uit la cum arată casele lor. Oricâte lumânărele cu parfum de vanilie ar aprinde, tot se simte mirosul stătut de băutură și țigări. Duhoarea de animal încă mai iese din dușumele, chiar dacă pisica și odraslele ei au fost duse de acolo cu multe luni în urmă. Dormitorul matrimonial a rămas al lui, în timp ce lucrurile s-au îngrămădit în camera de oaspeți, devenită a ei… ați prins ideea.” (pag. 7-8)
Singurătatea ei devine însă evidentă odată cu trecerea paginilor și (re)căderea în păcatul alcoolismului. De altfel, nu o neagă niciodată, dar să spunem că această caracteristică a personajului principal feminim m-a atras și m-a păstrat în tensiunea. Cum cunosc suficiente cazuri de alcoolici sau de persoane care sunt atrase de alcool, cum până și eu sunt un băutor frecvent de bere, am fost interesat cum se manifestă un astfel de personaj, ce crede și până unde merge, pentru a vedea dacă ceea ce cred și văd eu, în propria persoană sau în cunoscuți, este similar cu ceea ce crede un terț, fie chiar într-o carte de ficțiune. În ”Ora de aur”, e vorba de acel alcoolism în stare incipientă, care există, dar pe care orice alcoolic îl neagă, cum sunt momentele de amnezie și de inconștiență, cât de mult un alcoolic și manifestările sale îi influențează și îi îndepărtează pe cei din jur.
Hildy a fost o perioadă internată la o clinică de dezalcoolizare, la intervenția fetelor sale, și de atunci este conștientă de ravagiile pe care le aduce alcoolul. Cu toate acestea, continuă să bea alcool, întotdeauna singură și întotdeauna după ce ajunge acasă de la muncă. În public, evită alcoolul și toată lumea o admiră pentru tăria de care dă dovadă și pentru faptul că a renunțat definitiv. Este conștientă inițial de această problemă și nu exagerează cu băutul, vinul zilnic este ținut în mașină, apoi în pivniță odată cu venirea anotimpurilor friguroase și este limitat la câteva pahare, depinde de circumstanțe:
”De fapt, seara nu beau de obicei mai mult de câteva pahare. Chiar mă simt bine la petrecerea unde sunt singurul invitat. N-am nevoie să ies în oraș cu alții – cu toții mă calcă pe nervi cu părerile lor și privirile pe care și le aruncă pe furiș, crezând că nu-i văd. Tot ce-i de furat e mai plăcut decât ce-i obținut pe căi cinstite. De aia îmi și închipui că aventurile adulterine sunt așa de tentante – sub aparența de zi cu zi a nevinovăției se ascunde o pornire spre păcat. Și oricum, nu sunt niciodată sigură cu vinul: fetițele sunt alături de mine și uneori, dacă e o noapte caldă și cu lună, cobor până la râu și fac o baie împreună cu câinii.” (pag. 31)
Problema lui Hildy e că are oscilații atât în problema alcoolului, cât și în privința vieții personale. Își găsește o prietenă (inclusiv în ale băutului) în Rebecca, o bogătașă tânără, dar dezechilibrată, revine treptat la relația din copilărie cu Frank, gunoierul orașului, dar și bărbatul bun la toate, se războiește cu toată lumea pentru încă o casă imensă de vânzare. Aceste evenimente nu ar fi ceva neobișnuit într-o viață de om, dar problema lui Hildy este că toate astea se suprapun pe depedența de alcool, ea stă pe un butoi cu pulbere fără să o știe.
Uneori decide să se lase complet de băutură, conștientă că pe nepotul său îl vede atât de rar, tocmai pentru că fata ei nu are încredere din cauza băuturii: ”Nu aveam să mai beau în ziua aia. Nici a doua. Și nici zilele următoare.” Alteori începe să reproșeze celor din jur că o plac doar atunci când este trează și face totul tocmai în sens contrar, reușind să termine câteva sticle de vin. Cât o poate duce în acest fel? La prima vedere, pentru totdeauna; numai că, indirect la început, lucrurile scapă de sub control: începe să nu își mai aducă aminte cum ajunge în pat și apoi începe să uite cam tot ce s-a întâmplat de la primul pahar, iar prin această formă de inconștiență și de amnezie face gafe, schimbă destine sau poate ucide, întrucât uneori pleacă și cu mașina. Ceea ce este mai grav este că alcoolicul nu recunoaște nimic, chiar dacă i se spune sau i se reproșează, atunci când se trezește. Plus că o ia de la capăt la proxima ocazie.
La final, Hildy, femeie inteligentă de altfel, își ia soarta în propriile mâini și își recunoaște defectele tocmai datorită acumulării de probleme în viața ei și a presiunii apropiaților:
”Eram o bețivă. O bătrână alcoolică, o ființă jalnică. Poate că, de fapt, nu eram o femeie de afaceri dinamică, o mamă care crescuse copii reușiți și încă alte lucruri pe care îmi plăcea să le cred despre mine. Poate că eram la fel cu cei care veneau la întruniri. Poate că eram Hildy, nimic mai mult. Nu aveam nimic deosebit, eram doar o bețivă bătrână. Hildy Good, alcoolica. O alcoolică obișnuită, banală chiar.” (pag. 261)
Desigur, ”Ora de aur” nu este doar despre alcoolism, dar a fost alegerea mea să vă prezint sub acest aspect romanul. Este despre prietenie și singurătate, despre voință și determinare, despre dorința de a persevera și despre liniștea patriarhală a unui orășel american. Este despre ora de aur, despre care puteți afla mai multe, fie că este accepțiunea generală, cea fotografică, fie că este una atipică sau despre ”ora de aur” a lui Hildy, ora la care își bea cocktailurile. Un roman interesant, destul de clasic, dar care ascunde multe adevăruri crude despre oricare realitate, fie și cea în care trăiți voi.
