„Cântecul păsării de plajă”, de Tudor Ganea
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2021
I-am citit toate romanele lui Tudor Ganea, așa că abia așteptam să pun mâna pe cea mai recentă carte de-ale sale, „Cântecul păsării de plajă”, despre care Marius Chivu a scris, pe coperta a patra, că este „cel mai bun roman de până acum al lui Tudor Ganea”. După ce am citit cartea, nu pot face altceva decât să confirm afirmațiile criticului literar și să mă bucur că Tudor Ganea este din ce în ce mai bun, un prozator ce își confirmă talentul cu fiecare carte de-a sa.
În „Cântecul păsării de plajă”, autorul revine la ambianța primului roman („Cazemata”), respectiv la cartierele constănțene nou-construite undeva în apropierea țărmului mării, și renunță în mare parte la substratul fantastic, care popula romanele sale „de mijloc” („Miere”, „Porci” și „8”). Rezultatul este un roman realist, plin de violență și de duritate, care înfățișează lumea din spatele blocurilor gri în toată „splendoarea” ei, cu personaje pitorești și expresive, care supraviețuiesc cu greu acestei lumi mereu suferinde.
Suntem în Constanța, așadar, în spatele blocurilor gri, spre plajă, un loc pe care îl vom privi cu atenție timp de peste 200 de pagini, pe o perioadă întinsă, de la sfârșitul anilor 1990 până în prezentul parcă tot mai trist. O perioadă în care capitalismul sălbatic este în plin avânt, prilej de îmbogățiri rapide și voluptuoase, din mai multe feluri de afaceri necurate. În această zonă a Constanței, așa cum a fost cazul și în alte zone sumbre din alte orașe ale României, nu prea există multe speranțe de evoluție (rari sunt oamenii care părăsesc zona pentru totdeauna!) dacă nu aliniezi diferitelor găști, unde poți „evolua” doar dacă reușești să te strecori printre dușmani și printre infracțiuni. Trebuie, așadar, doar să supraviețuiești, iar unii o fac cu ușurință, cu ajutorul brațelor musculoase sau prin alianțe cu cei puternici.
Printre aceștia din urmă, tătarul Ainur, personajul central al romanului, care a deprins perfect arta supraviețuirii (sau măcar de cele mai multe ori). Aflat în apropierea vârstei de 50 de ani, merge, în primele pagini ale romanului, la un examen medical, care îi relevă un posibil cancer la colon, iar acest gând, această posibilă boală îi produce o adevărată traumă și îi cauzează suferințe fizice și psihice. Îi trece, aproape literalmente, întreaga viață prin fața ochilor, prilej pentru noi, cititorii, de a ne familiariza cu fauna blocurilor constănțene, populate de multe etnii, de benzi de cartier, de oameni fără adăposturi, de prostituate și bătăi în toată regula, de cei care conduc diferitele cartiere și de oameni simpli, care și-au pierdut locul natal și supraviețuiesc prin ultimele lor pasiuni sau plăceri (pescuitul, reparațiile continue la mașini, animalele de companie etc.)
Există violență la tot pasul, există mutilări și torturi, oamenii fără adăpost (refugiați în scheletele blocurilor neconstruite, în cazemate) sunt chinuiți de către cei din blocuri, au loc violuri, chiar și crime, există taxe de protecție și bordeluri. O lume extrem de dură, dar foarte bine descrisă, plastică, realistă, vie. Foarte vie.
Peste toate, Ainur domină scena, un personaj destul de complex și complicat, pe care îl înțelegi cu greu, mai ales când vorbim despre traiectoria sa: a plecat, împreună cu tatăl său, din Murfatlar și s-au refugiat în cartierul Faleza Nord, sperând să lase în urmă drama pierderii mamei sale; numai că cei doi au devenit rapid străini și nu s-a mai interesat decât rareori unul de celălalt; Ainur a crescut și a început să facă bani, să-și creeze o faimă de bătăuș și să devină tartorul cartierului. Un om dur, violent și care iubea această violență care îl înconjura:
„Dacă până atunci felul său retras de a fi, lenta sa integrare în colectivul micilor fezeniști, muțenia și lipsa de comunicare reflectau un incipit de mizantropie pe care copiii făcuseră greșeala să-l confunde cu timiditatea, din acel moment Ainur descoperi că de fapt îi plac oamenii. Oamenii care fug. Oamenii care cad. Oamenii cărora le e teamă. Frica oamenilor. Ainur descoperi în acea vară că îi place frica. Frica celorlalți. Așa că începu să lucreze cu frica. Să o planteze. Să o răspândească. Să-i culeagă roadele. La numai 15 ani, Ainur deveni un emisar al fricii. Un mic terorist ce făcea uz de forța explozivă a brațelor sale supradimensionate. Metamorfoza sa se petrecu cu o viteză uluitoare. Cu câteva croșee bine țintite, Ainur își sparse crisalida și își luă zborul prin noua sa viață de polenizator al terorii.” (pag. 98)
„Numai că atunci, în noaptea când greutatea trupului său o trimisese pe Lesi pe lumea cealaltă, nu se gândise la toate astea. Nu. Pur și simplu acționase din instinct. Se trântise peste Ciprian Ecosal din pornirea sinceră de a vlăgui trupul spânzurat al cățelei. De a stoarce viața din ea. De a o termina. Prăbușirea lui și ridicarea ei. Și îi plăcuse. Îi plăcuse nespus de mult liniștea ce urmase. Nici atunci, nici acum nu avea remușcări. Nu avusese niciodată. Față de nimeni și nimic. De fapt, asta îi lipsea lui Ainur: remușcarea. Empatia. Mila. Motorul ascensiunii sale fusese alimentat de aceste lipsuri fundamentale. Impisibilitatea de a se identifica cu celălalt, anularea oricărei forme de regret contribuiseră la catapultarea sa spre o maturizare total lipsită de alocentrism.” (pag. 121)
Așadar, la prima vedere, un personaj pe care ar trebui să-l antipatizăm, să-l trecem în rândul acelor bad guys cu sânge rece de care încercăm să ne îndepărtăm fie când sunt personaje în cărți, fie în filme. De altfel, e soarta tuturor personajelor lui Tudor Ganea din acest roman: complicat este să le admiri, dar în același timp este la fel de complicat să nu le respecți. Ele poartă o doză de umanitate în ele, atacă rareori fără motiv, dar există totuși și acele momente rare când cruzimea nu-și are rostul și provoacă daune dincolo de puterea imediată de înțelegere a celor din jur, a cititorilor. Însă, când boala sau suferința îi atacă, observăm imediat cât sunt de vulnerabili, poate chiar slabi, poate chiar umani.
E imposibil să uiți un personaj atât de complex precum Ainur, poate unul dintre cele mai reușite personaje negative din ultimele decenii ale literaturii române contemporane. Și, așa cum spuneam la început, mă bucur că Tudor Ganea a revenit cu un nou roman, cel mai bun roman al său de până acum. Viitorul lui sună bine.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Polirom.ro, pagina de Facebook a autorului)
