”Învață cu inima: o educația neconvențională”, de Tony Wagner
Editura Publica, București, 2020
Traducere din engleză de Andreea Călin
Odată ce am ieșit din școală și m-am ”deșteptat”, am susținut mereu reformarea sistemului românesc de învățământ, care abundă de informații inutile, pe care nu le vei folosi niciodată în viață și nu reușește să îndrume elevii, să-i specializeze, măcar în anii terminali ai liceului. În plus, informațiile oferite de învățământul românesc nu au nicio latură practică, nu au aplicabilitate în viața de zi cu zi, lipsind aproape în integralitate subiectele care te vor ajuta să supraviețuiești într-un mediu de viață concurențial, nici măcar familial.
Citind acest volum recent apărut la Editura Publica, mi-am dat seama că Tony Wagner este un profesor pe gustul meu și căruia îi împărtășesc, în mare măsură, ideile. Are experiență și asta vedem chiar din mica sa prezentare, dar și din întregul volum: profesor în SUA la toate nivelurile, director de școală, expert în învățământ. El consideră că educația în forma în care există astăzi nu poate produce elevi de calitate, care să aibă simț practic și abilități care să-i pregătească pentru viață, ci este o formă de ”tortură” cu informații inutile și stil de predare monoton, cu prea multă teorie și prea puțină practică. Sigur, există multe excepții de elevi sclipitori care au utilizat toată viața integrale, fizică cuantică și chimie anorganică. Dar odată ce ai ieșit din școală, dai piept cu munca adevărată, cu șomajul, cu responsabilități familiale care nu se predau în școală, cu birocrație etc. Și mulți eșuează în acest moment sau, dacă nu eșuează, pur și simplu trebuie să o ia de la capăt cu ”școala”, respectiv cu aprofundarea de noi concepte și practici. Ceea ce spuneam și eu mai sus, ceea ce cred și eu:
”Teorema lui Pitagora era ceva cu triunghiuri. N-am înțeles-o. Și ce naiba era pi? Dintr-un motiv oarecare, am memorat mai multe decimale decât trebuia: 3,14159265.
Domeniu, clasă, ordin și încrengătură – nu reușeam să nu le amestec. Manualul avea ilustrații colorate cu anatomia bărbatului și femeii, dar ce voiam eu de fapt să știu era cum arată fetele dezbrăcate.
Conjugarea verbelor? Veni, vidi, vici era singura expresie pe care mi-o aduceam aminte, dar sigur nu avea să mă ajute să cuceresc limba latină. Am venit, am văzut, am picat.
Începusem să urăsc toate orele – în afară de engleză.” (pag. 31)
Volumul său, apărut chiar în 2020, nu este neapărat o explicație a acestor idei (pentru că astfel ar fi devenit o altă carte de dezvoltare personală, de care piața este invadată), ci este în mare parte un volum de memorii, în care Tony Wagner ne detaliează felul în care viața lui a evoluat, personal și profesional, exemplificând conceptele sale prin interacțiuni umane, evenimente, întâmplări. Cu alte cuvinte, ia sistemul de învățământ (american, de data asta, dar nu sunt mari diferențe) la puricat, pentru a dovedi valabilitatea ideilor sale. Deloc rău, pentru că practica dovedește că sistemul de învățământ este, dacă nu falimentar, măcar nepotrivit multora dintre elevi și studenți.
Câteva dintre învățămintele și concluziile sale sunt chiar potrivite unei practici a prezentului și a viitorului. Tony Wagner propune un alt fel de învățământ, unul în care elevii comunică tot timpul cu profesorii, studiază și citesc ce le place, experimentează și fac activități sociale și caritabile. El citește și citează mult, utilizează practica unor alți profesori sau cercetători în domeniul educației, pentru a încerca să inoveze peste tot pe unde merge (și unde eșuează la fel de des ca fiecare dintre noi, dar învață mai mult din aceste experiențe). Astfel, consideră că elevii învață mai mult și mai bine atunci când au o motivație intrinsecă, dorința de a înțelege ceva ce i-a trezit elevului interesul în mod natural. Nu o notă sau dorința de a place părinților sau profesorilor, ci ceea ce îi place. De aceea, cum spuneam, inovează și îi întreabă pe copii înainte de lecții ceea ce le place, ce le stârnește interesului, trecând dincolo de o programă inutilă și deloc potrivită nevoilor de viitor:
”Cred că o diplomă de liceu ar trebui să fie un certificat de măiestrie – o colecție de insigne sau medalii necesare și de merit selectiv pe care elevii să le câștige făcând dovada dibăciei în abilități esențiale și zone de conținut.
De exemplu, în loc să trebuiască să memoreze tabelui periodic la chimie sau definiții de termeni precum domeniu, regn, phylum, clasă, ordin, familie, gen și specie la biologie – informații care se schimbă și care acum pot fi găsite cu un telefon inteligent –, cred că studenților ar trebui să li se ceară să demonstreze dibăcie în utilizarea unei metode științifice. Tuturor elevilor de liceu, lucrând individual sau în echipe, ar trebui să li se ceară să dezvolte o ipoteză, să pună la punct și să deruleze un experiment pentru a o testa, să analizeze și să prezinte rezultatele. Și singura notă acordată ar fi un scor, odată ce elevul și-a demonstrat dibăcia.” (pag. 83)
Așadar, o aplecare substanțială spre latura practică a educației, pentru că teoria nu te învață decât să memorezi și să uiți, aș putea spune. Sigur, există și excepții, pentru că repetiția este mama învățăturii, dar practica și lucrurile concrete, care au substanță, sunt cele care formează un om și îl învață să pășească altfel în maturitate. Desigur, suntem în fața unei discuții lungi, care ar trebui purtată, și există argumente și contraargumente de ambele părți ale situației – profesori învechiți vs profesori inovatori, sistem prăfuit vs sistem interactiv, teste vs eseuri etc. Tony Wagner oferă doar un preambul, important este să privești detașat și să vezi partea bună a lucrurilor. Să nu uităm însă că profesorii sunt reticenți la schimbare, deși învățământul e în acest fel:
”Goodland documentase cum, în majoritatea liceelor, profesorii nu lăsau deloc timp pentru discuții în orele lui din cauză că ei vorbeau între 70-80% din timp. Dar ceea ce m-a marcat a fost descrierea pe care Sizer i-a făcut-o unui profesor tipic dintr-un liceu public. Profesorul, pe care l-a numit Horace, avea probleme cu compromisul tăcut pe care îl făcuse cu elevii lui: nu le va cere prea mult, iar ei, la rândul lor, se vor purtaa rezonabil.” (pag. 286)
Cam despre asta e vorba în acest volum, pe primul palier, și este punctul cel mai bun al acestuia, o analiză atente, din practică, a sistemului de învățământ actual. În rest, sunt memoriile autorului, interesante și exemplificative (pentru ceea ce vrea să promoveze) la început, dar din ce în ce mai terne spre final. Nu asta are importanță, ci concluziile: elevii învață mai bine când primesc teme care îi provoacă să se apropie de interesele lor; un profesor trebuie să-și cunoască bine elevii pentru a ști ce să le predea; trebuie să-i îndrepți pe elevi spre lecturi care îi interesează; testele sunt prostii, e nevoie de o altă abordare, cea care se îndreaptă spre latura practică, nu pe definiții și pe concepte teoretice, care înseamnă tocire fără gândire.
Puteți cumpăra cartea: Editura Publica/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Publica.ro, Twitter.com)
