„Istoria familiei Sanson. Șapte generații de executori 1688 – 1847”, de H. Sanson, Volumul 1
Editura Hyperliteratura, București, 2019
Traducere din franceză, prefață, note și tabel cronologic de Octavian Soviany
Cred că mai întâi ar trebui lămurit ce e acela executor, mai exact „executor al înaltelor opere”. Este de fapt un mod elegant de a numi o meserie prea puțin apreciată la vremea ei și anume aceea de călău, și presupun că acest nou sens al cuvântului este introdus în limba română prin traducerea de față din franceză. Unde bourreau sugera, la fel precum călău la noi, o brută lipsită de sentimente și pe care era bine să o ocolești pe departe chiar și atunci când nu se afla în exercițiul funcțiunii. L’executeur însă era un magistrat, verigă esențială din lanțul justiției, iar cel care își practica meseria la Paris, sub oblăduirea Curții, un înalt magistrat. Și, la urma urmei, de ce-ar fi fost mai puțin onorabilă poziția executorului care aducea la îndeplinire sentința capitală decât cea a judecătorului care o pronunța? De ce doar unul dintre ei să aibă pe conștiință viața unui om, indiferent cât de vinovat ar fi fost acela?
Interesant că în Franța sfârșitului de secol XVII, la apogeul domniei Regelui Soare, pedeapsa capitală era extrem de frecventă. Ai ucis? Harști! Ai furat? Harști! Ai fost surprins deținând un pamflet la adresa regelui? Harști! Harști! Harști! Spun asta pentru că decapitarea cu sabia dădea adesea rateuri, unii condamnați mai ghinioniști trebuind să îndure mai multe încercări până să le fie desprins capul de trup ca să se rostogolească pe scândurile eșafodului. Și asta incă era o pedeapsă blândă, ca și banala spânzurare, pentru că se mai practica și tragerea pe roată sau sfâșierea prin smulgerea membrelor cu ajutorul a patru cai. Ori arderea pe rug, care încetase a mai fi privilegiul clienților Inchiziției. Mă surprinde că le-a scăpat tragerea în țeapă, supliciu pentru care se pare că noi deținem exclusivitatea. De toate astea se ocupa executorul, coordonând și o echipă complexă care ridica eșafodul, pregătea instrumentarul și aplica, după caz, unele chinuri neletale precum smulgerea cu clești a sfârcurilor și turnarea pe răni de sulf topit. Este uimitor de câtă inventivitate pot da dovadă oamenii atunci când e vorba să-și facă semenii să sufere! Spre deliciul publicului din toate stările și ambele sexe, care se înghesuia să asiste la spectacol.
Trebuie arătat că autorul ne oferă o interpretare plină de înțelegere și compasiune pentru tribulațiile practicanților acestei meserii. Sigur că și o pledoarie pro domo dar, în primul rând, o relatare din interior a frământărilor pe care le poate avea un astfel de personaj: „Condamnați la izolarea cea mai îngrozitoare, singuri în mijlocul a douăsprezece sute de mii (sic! n.m) de semeni ai noștri, neîntâlnind niciodată în acest oraș uriaș (Parisul, n.m) o mână care s-o strângă pe a noastră, un pahar care să ciocnească cu al nostru, a trebuit să căutăm în noi înșine resurse pentru a înfrunta toată oroarea situației în care ne aflam. De aceea discuțiile, în cazul nostru mai numeroase, mai intime, au fost mai pline de căldură decât ale celor pentru care au fost create plăcerile lumii. (…) Dumnezeu nu putea îngădui să fim pradă unei nefericiri ca a noastră fără a o îndulci cu anumite favoruri secrete, aversiunea generală a semănat în sufletul nostru o capacitate de a iubi aproape nepământească.” E clar că oamenii aceștia erau capabili să sacrifice totul pentru pasiunea lor.
Aflăm mai departe că Sansonii, cu vagi origini nobiliare, au ajuns să dețină aproape 160 de ani această demnitate pornind de la „une histoire d’amour”! Charles Sanson, cavalerist, se îndrăgostește de fiica executorului Pierre Jouanne și se însoară cu ea, fără să fi știut în timp util cu ce se ocupa tatăl – pentru că n-a avut cine să-i spună, călăii fiind, după cum am văzut, evitați de concetățenii lor – și preluând apoi, conform tradiției, ocupația socrului (acesta neavând și un băiat). El însă a avut, ca și urmașii săi, și astfel s-a fondat o dinastie. O dinastie ciudată, dar totuși dinastie.
Într-un astfel de context, executorii dinastiei Sanson au fost, înainte de orice, niște intelectuali. Ei au lăsat în urma lor fie memorii, scrise cu spirit de observație și talent literar, fie sinoptice ale evenimentelor care le-au marcat profesia. Ceea ce i-a permis ultimului dintre ei cu această meserie, Henri, să compileze și să publice în 1862, în plin romantism, istoria familiei sale. În șase volume. Probabil că din grijă pentru răbdarea noastră Octavian Soviany, traducătorul, ne prezintă o ediție scurtată la numai două. Aș fi curios să știu, totuși, ce l-a îndemnat să scoată povestea din uitare. Chiar prescurtată. Sigur că un astfel de subiect nu întâlnești pe toate drumurile, și el oferă informații inedite despre aspecte mai puțin cunoscute ale unor epoci revolute, contribuie la închegarea în mintea noastră a tabloului unor mentalități pe care astfel le putem înțelege mai bine. Și ne împiedică să uităm că execuțiile publice erau pe-atunci pentru foarte mulți un spectacol, un fel de cine-vérité căruia apariția în cele din urmă a cinematografului a reușit cu greu să-i ia locul. Plus că, suplimentar față de vizionarea unui film, cea a unei execuții îți procura și satisfacția de a nu fi tu eroul principal, deși trăirile erau până la un punct destul de asemănătoare. Ce vremuri interesante! Să nu credem însă că astfel de mentalități au dispărut între timp, căci ce este în vremurile noastre vânătoarea ca „sport” dacă nu exercitarea rafinatei plăceri de a ucide și de a savura agonia? Iată că adrenalina continuă să-și ceară drepturile și, chiar dacă condiționările sociale s-au schimbat întrucâtva, oamenii au rămas aceiași.
Alături de considerentele teoretice generale, descriind cu deplină competență și numeroase ilustrații – de regulă gravuri – marea varietate de suplicii care erau aplicate condamnaților în funcție de gravitatea faptei, cartea este dedicată relatării unor momente semnificative din lunga perioadă în care această magistratură a fost apanajul familiei Sanson. Cazuri celebre în epocă și care au înfierbântat mult spiritele. Prin descrierea și comentarea lor autorul își afirmă opinia despre rolul pedepselor aplicate de justiție, anume acela că, mai presus de împiedicarea temporară sau definitivă a făptașului de a comite și alte nelegiuiri, ele reprezentau un factor de descurajare pentru toți ceilalți. Ceea ce justifica în bună măsură atât pedepsele cât și statutul celor care le aduceau la îndeplinire. Nici acum rolul justiției nu este altul, cu deosebirea că între timp concepția generală privind atât supliciile cât și pedeapsa capitală s-a schimbat radical. În sensul că mai întâi aplicarea lor a încetat să mai fie publică, apoi a fost suspendată legal în totalitate din spațiul european. Sigur că H. Sanson, autorul, nu avea de unde s-o știe, însă în carte și-a exprimat în mai multe rânduri speranța că un astfel de ideal va ajunge să se împlinească.
Însă până să se ajungă aici a mai curs multă apă pe Sena, cu în prim-planul actualității evenimente notabile precum Revoluția Franceză. Revoluție care a adus cu ea multe schimbări, inclusiv în domeniul aflat acum în discuție. Ea a transformat practica „înaltelor opere” dintr-o operație artizanală într-una industrială prin inventarea ghilotinei. Dar ca s-o putem comenta suntem obligați să așteptăm apariția celui de-al doilea volum.
Puteți cumpăra cartea: Editura Hyperliteratura/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Hyperliteratura.ro)
