„Miezul inimii”, de Ioana Nicolaie
Editura Humanitas, Bucureşti, 2022
Zi de zi, ca cititori de modă veche sau ca navigatori neobosiţi de la o pagină virtuală către alta, fiecare dintre noi am fost şi suntem prizonierii unei nestăvilite dorinţe de a cunoaşte şi înţelege cât mai bine lumea în care trăim. Copii fiind, ne visăm personaje trăitoare pe tărâmul nesfârşit şi plin de vrajă al basmelor şi legendelor, pentru ca mai târziu, însăşi realitatea să ne înzestreze spiritele cu iscusinţa de a descifra măcar o parte dintre tainele şi tâlcurile presărate în drumul nostru pentru a ne face mai puternici, mai îngăduitori şi mai senini în faţa obstacolelor. Iar pe măsură ce ajungem, la rându-ne, să ne numărăm printre cei mari şi purtători ai acelor poveşti pe cât de vechi, pe atât de bogate în înţelepciune, ochii minţii şi ai inimii tind să se deschidă cu o putere nebănuită. Cu sau fără voia noastră, ei se lasă antrenaţi într-o haotică pendulare printre diversele cotloane ale unei lumi care, pe măsură ce îşi etalează cu hotărâre firea civilizată şi dezlănţuită, naşte în om o nostalgie, un dor de a retrezi toate acele amintiri dătătoare de bucurie care s-au întâmplat odată şi s-au scris pe tărâmuri pline de lumină, părând să alunge orice umbră de tristeţe şi suferinţă.
Poate deloc întâmplător, într-o perioadă în care lumea se lasă propulsată sub semnul ameninţător al neliniştii şi incertitudinii, iar fiecare secundă pare să fie străjuită de norul greu al ştirilor senzaţionale şi terifiante, literatura contemporană tinde să ne reamintească, mai mult ca oricând, că fiecare clipă a vieţii ne este îngăduită pentru a trece cu fruntea sus peste toate acele piedici menite să ne pună la încercare inocenţa, curajul şi dragostea. Aşa se face că, deşi unele voci susţin cu tărie că aparţinem unor vremuri dominate de o totală lipsă de răbdare şi de interes pentru cunoaşterea sinelui şi a celor din jurul nostru, spiritele cu adevărat însetate de îndemnuri şi istorisiri încărcate de înţelepciune îşi vor găsi în fiecare cuvânt cuprins cu privirea un aliat de nădejde. Fără îndoială, mai mult decât orice formulă magică pierdută printre umbre şi vise, el va dezgheţa şi inimile, pentru ca puţin mai târziu să transforme întreg noianul apăsător al secundelor încremenite de durere în tot atâtea clipe de ridicare a privirii către celălalt, iar mai apoi către cer, cu bucurie şi recunoştinţă.
xO astfel de lecţie se ascunde şi în paginile volumului „Miezul inimii”, prin intermediul căruia scriitoarea Ioana Nicolaie ne invită să ne deschidem cât se poate de larg ochii interiori şi să devenim, fie şi numai pentru o clipă, călători destoinici pe drumul vieţii. Calea care duce către Miezul inimii este deopotrivă lină şi sinuoasă, asemenea zborului neobosit al timpurilor, iar pe măsură ce tâlcurile tuturor celor 25 de povestiri se vor lăsa descifrate, vom constata că nimic din cele istorisite de autoare nu ne este străin în totalitate, indiferent dacă le-am trăit, le-am citit sau le-am înscris printre cele ce întregesc diversele moşteniri de familie:
Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei „mame eroine”. Toate lucrurile prin care-am trecut în copilăria mea din anii optzeci ai unei ţări comuniste mi-au dat siguranţă şi independenţă. Dar şi nevoia de-a fugi continuu, cât mai departe. O vreme am crezut că m-au făcut puternică. Dar azi sunt convinsă că tăietura de pe scoarţa copacului nu poate, cu timpul, decât să crească, oricât ne-am lupta să schimbăm asta. Şi creşte. (…)
Cât despre scris, nu e mare lucru de adăugat: scriitoare am fost întotdeauna. Şi pe vremea dansului cu menghina, şi pe timpul zugrăvitului sau al practicilor agricole, şi pe când coseam cu mare atenţie ştergare, şi pe când abia mai răsuflam în năvodul ce părea că nu se va deschide vreodată (pp. 10 şi 52).
Rând pe rând, vocea blândă a celei care străjuieşte această călătorie ne îndeamnă să îi devenim confidenţi de nădejde şi să plutim, alături de ea, prin universul duioaselor amintiri, poposind, cu răbdare şi fără urmă de ruşine, la umbra unui pom al cunoaşterii care, de pe copertă, ne invită, parcă, să îi cucerim toate ramurile şi să îi scotocim toate scorburile. Iar la rândul ei, lăsându-se învăluită în mrejele poveştii, inima este înzestrată cu puterea de a imortaliza diverse crâmpeie ale unei vieţi care poate aparţine oricăruia dintre noi, mai mici sau mai experimentaţi într-ale curgerii timpului.
La fel ca în orice întâmplare desprinsă din realitate sau basm, totul începe cu vremea copilăriei, care acum ni se dezvăluie ca fiind străbătută de la un capăt la altul de acele jocuri pline de veselie, menite să parcă să sfideze orice umbră ameninţătoare a timpurilor grele, când cuiele, surcelele şi ciocanul luau, de multe ori, locul jucăriilor, în vreme ce mirosul prăjiturilor îmbietoare şi al cozonacilor aburinzi vestea apropierea sărbătorilor mult aşteptate. În această ambianţă, anii de şcoală, iar mai apoi cei de studenţie par a fi străjuiţi de două prezenţe feminine statornice, două umbre mari a căror forţă tinde să spargă orice barieră a generaţiilor. Aflăm, astfel, pe de o parte, că Ioana poartă numele acelei bunici care, cu mâinile încărcate de bomboane sau mere sau zahăr candel, părea să se desprindă din lumea tuturor celor scrise odinioară spre a fi istorisite acum, cu glas blând:
Într-una din zile, am văzut-o căutând ceva în dulap. Nu printre haine, nici printre cergile împăturite sau vestoanele atârnând pe umerașe. Răscolea în partea de sus, acolo unde erau cartea cu acte și fel de fel de hârtii ștampilate. Bâjbâia în întunericul de după ușă, parcă fără folos, încercând să prindă ceva cu degetele. Scosese deja niște coperți prăfuite când, în sfârșit, dădu de un cotor greu, ce ținea la un loc sute de file roase de vreme. Multe pagini lipseau. Pe unele le ferfenițisem chiar eu, într-o seară, când n-aveam ce face. (…)
Acum bunica luă grijuliu cartea aceea, o măsură și ne spuse c-un fel de tristețe: „Aici scrie despre noi toți! Să nu cumva să rupeți vreo foaie!” Ne-a așezat apoi pe-o laviță. Și, stând în picioare, a început să ne citească. Despre cum, cândva, la începuturi, s-a făcut lumea și-apoi oamenii. Despre felurite animale, păsări, vite și târâtoare, despre vasul în care încap câte două din toate, despre un bărbat, Noe, și ploaia care nu se sfârșește. Glasul i se poticnea pe alocuri. Îl simțeam ca pe rotocoale de abur. Cartea se deschidea încet către noi. Când porumbelul și corbul au plecat, și pământul s-a uscat iarăși, bunica s-a oprit. „Dacă o s-o deschid în alt loc, o să auziţi altceva. Despre împăraţi care au fost, despre învăţaţii cei mari. Despre Fiul Ales căruia i s-a făcut milă de lume. Despre ce-aşteptăm noi, oamenii, pe pământ. Despre toţi! Despre fiecare!”… Apoi a tăcut şi-a pus cartea la loc în dulap (p.13).
Peste ani, cea pe care praful hârtiei galbene şi literele necunoscute ale vechilor cărţi o fascinaseră în vremea copilăriei, va deveni, la rândul ei, salvatoarea unei cărţi ieşite în cale tocmai atunci când prezentul părea să se rezume la un şir monoton de întâmplări. Ai toată viaţa înainte este morala poveştii eliberate dintre stropii reci de ploaie şi paşii indifirenţi ai trecătorilor şi care, drept răsplată, îi va deveni viitoarei scriitoare o călăuză neobosită pe un drum sinuos, presărat cu vise inocente şi tainice. Mai devreme sau mai târziu, ele vor prinde la rândul lor viaţă, la pas cu trecerea acelor timpuri care o vor trasnforma pe Ioana în studentă, scriitoare, soţie şi mamă, dar şi într-o moştenitoare demnă a mamei sale, înzestrată cu o nebănuită putere de a transforma fiecare crâmpei de vis rătăcit prin negura nopţii sau prin dulcile iluzii ale zilei într-un răspuns al unei realităţi pe cât de aspre şi nedrepte, pe atât de încărcate cu adevăruri înţelepte:
În 1989, când a venit revoluţia, aveam cincisprezece ani. (…) Până atunci însă am cusut, am tricotat, am curăţat aleile parcului, am plivit spaţiile verzi, am zugrăvit şcoala, am spălat geamuri şi parchet (…), am învăţat o mulţime despre rezistenţa noastră, a copiilor acelei vremi. (…)
În august, 1993, la nouăsprezece ani, am mers să dau admitere la Facultatea de Litere din Bucureşti. Cei care mi-au deschis uşa şi m-au găzduit trei zile, cât au ţinut examenele, erau nişte străini. Nu ştiu dacă azi ar mai fi posibile întâmplări ca astea. Cum s-au petrecut lucrurile după ce am aflat rezultatul, am scris parţial într-o carte. Cum s-a aşezat mai apoi Bucureştiul în mine, cu straturile-i de fantastic, de cruzime, de nostalgie, cu obsesia mea pentru literatură, cu iubirile şi cu nenumăratele-i poveşti încerc să înţeleg în fiecare zi a vieţii mele. Ce nu pot să-mi imaginez nici acum e cum ar fi fost dacă nu s-ar fi deschis acea uşă (pp. 51 şi 58).
Şi astfel, fie că vom pătrunde în miezul prieteniilor menite a se transforma în importante lecţii ale trecerii timpului, că vom asista, în linişte, la zbuciumul inimii în faţa îndrăgostirii la prima vedere sau că vom poposi prin diverse colţuri ale unui Bucureşti înţesat de utopii, cele menite a fi puse la loc de mare cinste în străfundurile sufletului se vor citi pe nerăsuflate. Firul lor plin de lumină şi speranţă ne va purta până în zilele noastre, propulsându-ne în miezul unei lumi agitate, în care deprinderea de a sta de vorbă pare să se fi confundat cu noianul de sms-uri şi de figurine care mai de care mai colorate, sau chiar să se fi ascuns în spatele unor măşti inerte şi al unor sisteme de reguli pe cât de logice, pe atât de reci în corectitudinea lor. Iar atunci când călătoria printre vise şi visuri se va fi încheiat, pomul vieţii va reieşi în calea privirilor, vrând parcă să ne reamintească o nepreţuită morală: Inima nu se sparge, are destulă putere, dar de fiecare dintre noi depinde să o hrănim neîncetat cu toate acele vitamine crescute pe calea dragostei, sub semnul celor bune şi frumoase foarte.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://semnebune.ro/, https://www.qmagazine.ro/, https://www.facebook.com/people/Ioana-Nicolaie/100008452903087/)
