Negru și Roșu, de Ioan T. Morar

”Negru și Roșu”, de Ioan T. Morar

Editura Polirom, Colecția ”Fiction Ltd”, Iași, 2013

Moto: ”Cum să spui celorlalți că ai trăit primii ani la marginea robiei, în mocirla disprețului celorlalți? De ce să afle ei despre toate astea? Doar să aibă impresia că-i culpabilizezi, că le reproșezi normalitatea copilăriei lor? Să recunoască, acum, ceea ce a ascuns de la bun început, de la prima intrare pe poarta Liceului Militar, să recunoască deci, senin, dintr-odată, numai pentru că li s-a dat să scrie o compunere banală, că e țigan? Doamne ferește!”

Dacă întâlnirile mele cu literatura română contemporană s-au petrecut tot mai des pe parcursul ultimilor doi ani, tind să mă raportez la aceste lecturi atunci când spun că acesteia îi lipsește romanul istoric tipic, cu excepția poate a celor care descriu, tangențial sau nu, perioada comunistă. Ioan T. Morar face, în cea mai recentă carte al său, ”Negru și Roșu”, o reparație cuvenită acestui fapt, reușind să împrumute evenimente și personaje esențiale ale istoriei României pentru a realiza unul dintre cele mai captivante romane istorice pe care le-am citit în ultima perioadă.

”Negru și Roșu” nu este însă doar un roman istoric, ci cu mult mai mult: dacă ar trebui să îl rezum în câteva cuvinte, ar fi o carte care descrie perfect versatilitatea și adaptabilitatea sufletului uman (era să scriu român, dar se dovedește că această formă de a profita de tot ceea ce te înconjoară este, până la urmă, universală). Pentru că așa este și personajul nostru principal, Georgian Nicolau, un țigan inteligent, care se dovedește atât din punct de vedere fizic, cât și mental, destul de apropiat unui român, astfel încât se gândește: De ce nu aș deveni român într-o lume în care țiganii sunt marginalizați și singura cale de a ajunge la ”putere” este să fiu român? Dacă putem privi acest prim pas în trasformarea sa ca unul normal, dată fiind discriminarea de care sufereau și încă suferă țiganii aiurea, prin lume, el nu se mărginește la aceasta, ci încearcă să își facă un rost în viață călcând pe ”cadavre”.

Așadar, Georgian, aflat încă pe băncile Liceului Militar din Câmpina (unul dintre amănuntele ficționale ale lui Ioan T. Morar, Liceul Militar neexistând niciodată în Câmpina, ci în Breaza), decide să ”devină” român, să ascundă faptul că este țigan, impulsionat și de îndemnul singurei ființe pe care o iubise vreodată, mama sa. Ea este cea care, la venirea lui într-o vacanță, este rușinată de diferențele majore dintre lumea mizeră în care trăiește și ținuta semeață, igienică, de militar a fiului său, care pare teleportat din altă lume. Așa că îl îndeamnă, îl obligă să renunțe pentru totdeauna la originile sale, chiar dacă prin asta ar însemna totodată să nu îl mai vadă niciodată: ”Dacă tu, care ești singura persoană de care mă simt legat, și nu așa, cu fire subțiri, mă simt legat cu o frânghie, dacă tu zici să nu mă mai întorc aici, să știi că așa am să fac. Și mă voi lupta toată viața să adun bani, să fac avere și să te iau și pe tine cu mine. Peste ani. Peste ani destul de mulți. Dar tu ești tânără, mamă, și ajungi până în vremile alea. Mi-ai luat o piatră de pe inimă. Piatra mea de țigan.”

În liceu, este cel mai bun din promoție, dar este un băiat singur, ce își reconstruiește trecutul pentru a-și asigura viitorul, așa că are prea puțini prieteni adevărați, iar sângele său este ascuns până și acestora. Tot din liceu, începe să fie pasionat de istoria românilor, citește cărțile cu pasiune și cu dorința de a căuta în faptele istorice ale românilor (mai ales cele din Marele Război) un punct de plecare, un fundament pentru noua sa viață. Iar ”eroul” României din acea perioadă, generalul, apoi mareșalul Ion Antonescu, devine și eroul său personal, Georgian visând ca, într-o zi, să stea în fața acestuia și să îi dovedească cât de bine l-a slujit.

Dorința sa – ”Ar fi vrut să participe și el la un război mare, un război adevărat, în care să-și demonstreze calitățile de militar” – se dovedește realitate mai devreme decât spera. După câțiva ani petrecuți la Sibiu (Academia Militară) și la București, pleacă la luptă împotriva Sovietelor, ajungând până la Odessa (care, spune Georgian, este cucerită și datorită lăzilor de vodcă lăsate acolo pentru a-i îmbăta pe apărătorii ruși). La Odessa, apar primele momente de derută în schimbarea etnică a personajului principal: în primul rând, chemarea sângelui apare la suprafață, deși duritatea de până atunci și răceala autoimpusă nu lăsase să se întrevadă în aproape nicio împrejurare că nu este român, ci țigan. Dintr-o dată, acceptă slujba de spion pe teritoriile sovietice, sub aparența unui țigan lăutar, spunând însă că învățase limba țigănească în copilărie, pe când se juca împreună cu odraselele robilor. Dar, cel mai grav, i se aprind călcâiele pentru o țigancă frumoasă și nu lipsește mult ca lumea să afle unde își petrecea eroul nostru zilele și nopțile, departe de regiment.

În al doilea rând, adaptabilitatea, ca în orice alt moment, îi determină și o credință oarbă, fără să gândească, în orice poruncea conducerea României, deținută acum de Mareșal. Atunci când acesta ordonă de la distanță uciderea tuturor evreilor din Odessa, Georgian nu poate decât să respecte comanda, crezând că evreii sunt cel mai mare rău din lume, întocmai precum Conducătorul iubit. Ștefan, singurul său prieten, avocatul care mai are încă suficientă conștiință pentru a se împotrivi măcar în discuțiile între patru ochi, îl întreabă ce viziune este asta. Răspunsul/răspunsurile lui Georgian sunt inimaginabile, din acest moment, pentru un personaj care până atunci, dacă nu era iubit sau simpatizat de către cititori, era măcar respectat pentru cariera construită prin propriile forțe: ”O viziune de român adevărat care vrea să trăiască alături de un popor pur, de un neam neamestecat cu scursurile civilizației, cu degenerații, cu jecmănitorii. Pentru mine, să-i urăsc pe jidani e o problemă de disciplină.”

Răspunsul său, care părea plauzibil sub influențele războiului (doar se spune că ”istoria este scrisă de către învingători”) și care se baza oarecum pe faptul că el doar a asistat la crimele împotriva evreilor, fiind doar cel responsabil cu număratul cadavrelor, este contrazis rapid de chiar desfășurarea războiului și de evenimentele tragice din viața familiei sale proscrise (deși, să recunoaștem, sunt și acum așa-ziși cunoscători în ale istoriei care neagă Holocaustul evreiesc comis de către români): ”În istorie va fi scris ceea ce spunem noi. Cuvânt cu cuvânt. Nu va fi crimă, nu va fi masacru, va fi o victorie asupra dușmanului. Atât! Se va spune sec: Armata Română a cucerit Odessa din mâinile inamicului sovietic după lupte grele, cu multe pierderi omenești și de o parte, și de alta. Sună onorabil. Și cum vei puea demonstra peste ani că nu a fost așa? Ordinul de nimicire a jid… ăăă, iartă-mă, a populației iudaice a fost dat cu specificarea expresă ”a se arde după citire”. Și acum ordinul e cenușă, așa cum sunt cenușă și ”pierderile omenești grele din partea inamicului”.

Iar inevitabilul se întâmplă curând: mii de țigani au fost trimiși, din ordinul aceluiași Antonescu, pentru a popula Transnistria, cu scopul de a scăpa de ”elementele primejdioase” din România, dar și de a echilibra cumva raportul dintre români și ruși în zonele cucerite de Uniunea Sovietică. Dacă s-a urmărit însă ceva onest prin această măsură nu avem cum să știm, cert este că oameni nevinovați au ajuns acolo, printre ei intelectuali, meșteșugari, oameni care aveau slujbe și erau apreciați de români, în condiții mizere, fără hrană, îmbrăcăminte sau acoperișuri deasupra capului. Dacă trecem peste partea istorică (susținută în cadrul romanului de citate din cartea coordonată de Viorel Achim, ”Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria”), descoperim că, dintr-odată, că printre afectați se află chiar familia de origine a lui Georgian Nicolau, care se află acum în fața unei noi dileme: își va folosi cunoștințele, funcția, prietenii pentru a-și salva mama și surorile sau va rămâne pentru totdeauna aservit unui regim pe care l-a slujit cu abnegație, fără ocolișuri și obstacole în toți acei ani?

După colț, așteaptă însă comunismul, mai întâi sub formă acoperită, antrenată de la Moscova, apoi, cel mai probabil, ca viitori conducători ai României după război. Iar Georgian nu poate decât să profite, pentru el mereu viitorul este în față, nu regretă nimic și nu sare peste nicio etapă esențială în viața unui om care se va descurca bine în orice epocă. Important este să nu aibă sentimente, să nu se înconjoare de familie sau prieteni, ci doar de oameni de și cu interes. Sunt curios dacă acest personaj ”ioniliescian” ar fi fost, după 1945, trecut în rândul celor care au deviat de la politica sovietică, alături de Ana Pauker, de exemplu, și ea personaj în carte, sau s-ar fi descurcat și în această situație.

Iată cum trebuie să arate un roman istoric: pe lângă faptele descrise, multe dintre ele împrumutate din realitate, deși dialogurile țin, așa cum mărturisește autorul, de ficțiune, lasă spectatorului suficiente întrebări, naște discuții, dar și dorința de a căuta prin arhive, biblioteci, pe Internet sau prin alte cărți informații, documente despre una dintre cele mai controversate perioade din istoria României, anii `40. Recomandat (despre semnificația titlului, rămâne să descoperiți din carte!).

Puteți cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom sau de aici, în ediție electronică.