Ioan T. Morar – interviu în exclusivitate pentru Filme-carti.ro

Interviu Ioan T. Morar

În această dimineață, v-am prezentat cea mai recentă carte semnată de Ioan T. Morar, intitulată ”Negru și Roșu”, apărută de curând la Editura Polirom. Ioan T. Morar a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro despre această carte si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurii Polirom pentru intermediere și colaborare.

-Chiar dacă este şi un excelent roman psihologic, care studiază una dintre tarele sufletului uman-versatilitatea, adaptabilitatea acestuia, Negru şi Roşu este situat, în primul rând, în rândul romanelor istorice. Romane care lipsesc în literatura română postdecembristă în mare parte, poate chiar cu excepţia celor care „studiază” comunismul. De ce credeţi că lipsesc astfel de romane în ultima perioadă? Nu mai au timp prozatorii de documentare?

Nu vă pot contrazice cînd socotiţi că Negru şi Roşu e un roman istoric, nici nu am de ce să o fac. Plasarea acţiunii lui într-o epocă foarte bine delimitată, cu personaje istorice reale (care, însă, poartă dialoguri imaginate de mine, deci care ţin de ficţiune) înscrie clar această carte în categoria romanului istoric. Pentru care, într-adevăr, nu prea există mare apetenţă în rîndul prozatorilor contemporani, cu mici excepţii (Agopian, de exemplu). Cred că e de înţeles din moment ce, după ’89, „s-a dat drumul” scrierilor despre perioada comunistă. A scrierilor care demistifică, rostesc adevăruri interzise, cumva. Apoi, prozatorii tineri au descoperit gustul libertăţii de moravuri pe care au invitat-o în cărţile lor. Şi, evident, e mai simplu să descrii o relaţie între două lesbiene sau între doi gay, să-ţi tranfigurezi experienţele de sex în căminul studenţesc decît să petreci ore în bibliotecă şi să vezi ce e cu cutare personaj istoric sau de ce s-a petrecut un eveniment sau altul acum o sută, două de ani. În plus, publicul care deschide o carte pentru că are un limbaj licentios e, de presupus, mai mare decît publicul interesat de, să zicem, iubitele unguroaice ale lui Avram Iancu. Mize diferite, cărţi diferite.

-De unde a pornit ideea cărţii Negru şi Roşu? Povestiţi-ne câteva amănunte despre geneza acesteia.

Ideea acestei cărţi mi-a venit în momentul în care am citit, în culegerea de Documente privind depotarea ţiganilor în Transnistria, realizată de istoricul Viorel Achim, o scrisoare a unui plutonier ţigan către Mareşalul Antonescu, scrisoare în care îl anunţă că familia lui a fost deportată, în vreme ce el lupta pe front şi cerea îndreptarea acestei situaţii.

-Perioada anilor 1940 abundă de documente, unele deja cunoscute, altele secrete. Cât de mult timp aţi studiat contextul istoric? În afara sfaturilor utile primit de la Viorel Achim, ce bibliografie aţi folosit pentru a vă documenta?

Sigur, nefiind o lucrare ştiinţifică, documentarea mea nu a fost una „la sînge”, m-am servit de enciplopedii, compedii de istorie, scrieri despre război, memorii. Nu am pătruns în arhive şi nici nu s-ar fi justificat o astfel de proecupare. E vorba, totuşi, de o lucrare de ficţiune. Cu toate acestea, nu am vrut să fiu în situaţia de a spune că linia de cale ferată, de pildă, trece prin cutare localitate, dacă, atunci, ea nu exista. Am respectat nu numai istoria, ci şi geografia reală. Un singur „exces” mi-am permis în depăşirea faptului istoric: la Centrul Naţional de Românizare, instituţie existentă, eu am optat pentru o conducere militarizată, deşi, în realitate, era vorba de civili angajaţi în ierarhia respectivă.

-V-aţi născut la 11 ani după ce Războiul Mondial se terminase. Aţi cunoscut însă experienţa celui de-al Doilea Război Mondial prin prisma părinţilor, bunicilor? Care dintre aceste amintiri povestite se regăsesc şi în structura romanului?

Fundalul celui de-al doilea război modial l-am avut, desigur, plăsmuit din copilărie, din ce am auzit povestit, deşi nu am fost un fan al poveştilor de război. Lecturile mele abundente în timpul şcolii primare erau despre faptele de vitejie ale eroilor sovietici, asta era vremea, asta ni se cerea să citim. Abia mai tîrziu, mai „spre zilele noastre” am înţeles corect istoria acestei conflagraţii mondiale.

–Negru şi Roşu este una dintre primele cărţi, dacă nu chiar prima, care tratează soarta comunităţii rome în timpul celui de-al doilea război mondial. În general, deşi problemele romilor sunt aproape permanent în primul plan al actualităţii, se scrie foarte puţină literatură despre ei. Care credeţi că este cauza?

Din cite ştiu eu, chiar sînt primul care scrie despre deportare, avînd acest eveniment tragic în centrul cărţii. Actualitatea a aşezat un fel de ceaţă între faptele romilor de acum şi deportarea ţiganilor de atunci. Presa e prea plină de relatări ale expulzărilor din Franţa ca să caute cineva date despre tragedia umană de atunci. Apoi, ceea ce s-a întîmplat în Transnistria nu e un prilej de mîndrie pentru români şi evocarea acestei reprimări nu provoacă plăcere nici la scris, nici la citit. E un genocid. O lichidare în masă a unei minorităţi entice. Nu cu armele, nu în camerele de gazare, ci cu mizeria, bolile mizeriei, sărăcia. Contrar opiniei de ultimă oră conform căreia „Sărăcia nu ucide”, lucrurile au stat invers, sărăcia a secerat sute de vieţi omeneşti într-un experiment social grotesc.

-Ion Antonescu se află în centrul romanului Negru şi Roşu. De la Marin Preda încoace (dacă nu greşesc), niciun scriitor român nu a făcut din el personaj de roman. Ce v-a interesat mai mult în abordarea lui Ion Antonescu ca personaj – dimensiunea istorică sau cea umană?

Ştiu că voi fi urmărit şi înjurat de admiratorii Mareşalului Antonescu, socotit de aceştia un foarte mare român, care, dacă mai trăia… ehehe… Dar asta nu m-a împiedicat să văd în el un conducător (militar) cu erori de neiertat, care a provocat moartea unor civili nevinovaţi, număraţi cu miile. Acestea sînt fapte. Eu am încercat să surprind un Antonescu servind drept model de mare român. Am citit suficient despre el ca să pot să mi-l imaginez în carne şi oase. Şi să-l pot aborda ca personaj care apare mai mult în dialogurile imaginare ale eroului, eu cu el, decît în viaţa sa de conducător al României. Şi ca să justific înjurăturile viitoare, Mareşalul Antonescu nu îmi este deloc simpatic. E un mit autoconstruit (iniţial) care nu are loc, după opinia mea, în rîndul marilor arhitecţi ai Istoriei noastre.

-Aţi fost timp de doi ani consul al României la Marsilia. V-aţi confruntat cu problemele cetăţenilor români de origine romă din Franţa? Au avut aceste probleme o influenţă în geneza cărţii Negru şi Roşu?

Ca să reconstituim adevărul istoric, am fost consul general doar un an şi patru luni! Am avut parte de cîteva expulzări ale romilor, de cîţiva arestaţi şi încarceraţi în zonă. De probleme cu cerşetorii. Dar asta nu m-a influenţat în nici un fel în scrierea romanului. Atunci nu aveam în cap ideea de a scrie acest roman imediat.

-Chiar dacă l-aţi pus pe Georgian Nicolau într-o anumită perioadă istorică, cea dinaintea şi din timpul celui de-al doilea război mondial, adaptabilitatea lui l-ar fi ajutat să obţină ceea ce îşi doreşte şi în prezent. Credeţi că el ar fi reuşit să „profite” în oricare timp istoric? Sau este el specific unei anumite epoci? Se va lecui România, lumea, de astfel de personaje, plăcute şi înţelese la început, dar care profită de aprecieri pentru a trece pragul spre ilegalitate şi lipsă de omenie?

E o întrebare complexă şi cred că un răspuns serios ar putea încăpea într-o altă carte! Pentru mine, Georgian are ceva impresionant, un ideal pentru care luptă. Ceea ce lipseşte multor personaje de azi, impostori fără şarm, pezevenghi inculţi şi prost crescuţi. Acum e vremea impostorilor, totuşi. A imposturii neruşinate.

-Pe alocuri, am avut impresia că personajul închipuit de dvs., deşi recunoscut drept „ficţiune” încă din „Cuvântul autorului”, are destulă acoperire în realitatea acelor timpuri. Aţi avut în vreun moment intenţia ca, sub chipul lui Georgian, „să bateţi” în personaje istorice ale perioadei? Recunoaşteţi câteva dintre caracteristicele personajului principal în personalităţi culturale precum Eliade sau Cioran, cu diferenţele de rigoare?

Aş fi nesincer dacă nu aş recunoaşte că am avut o oarecare „bătaie” spre un anumit personaj al zilelor noastre, mai mult, scriind despre Georgian. Dar nu vă pot spune despre cine e vorba nici picat cu ceară! 🙂

-Ce poveste are fotografia (excelentă, de altfel!) de pe coperta cărţii, semnată de Eugeniu Filimon?

Nu ştiu povestea, a fost propunerea editurii, a doamnei Carmen Parii, care s-a ocupat de copertă. Mi-au fost oferite două variante, două fotografii şi, după ce mi-am consultat cititorii de pe blog, am ales-o pe cea de faţă.

-Dacă discutam mai sus despre romanul de factură istorică, s-a spus de curând că, după 1990, şi filmele istorice de anvergură lipsesc aproape cu desăvârşire în România. Vedeţi Negru şi Roşu transformat într-un scenariu (eventual semnat tot de către dvs.) şi apoi într-un film? Aţi accepta să scrieţi scenariul unui film de această factură?

Sînt de acord că din roman se desprinde ideea unui film, mi-aş dori să se facă o ecranizare, dar nu aş vrea să scriu eu scenariul pentru că, acolo, trebuie să „amputezi” cartea. Iar eu nu aş putea face asta.

-Suntem colegi în ale blogurilor. De ce blogaţi? Prezentaţi-ne blogul dumneavoastră şi convingeţi-ne să-l punem la ‘Favorites’.

Din păcate nu am scris pe blog atît de des cît aş fi vrut. Sînt pe o nişă care nu are nevoie de ovaţii. De like-uri şi de altele. Scriu pentru un public ales. Cred eu. Aşa că Dvs. socotiţi dacă treceţi blogul sau nu la favorites :).

-Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Sînt foarte, foarte interesat de opiniile cititorilor. Şi, evident, de cele ale bloggerilor. M-a impresionat mult o postare a unui cititor anonim care a scris, pe site, părerea lui despre Lindenfeld. De mare fineţe.

-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai aveţi timp să citiţi? Dacă se poate, recomandaţi cititorilor noştri trei cărţi româneşti recente pe care le-aţi lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.

Trei cărţi? E prea puţin şi nedrept. Să zicem trei autori de proză: Agopian, Cărtărescu, Mircea Horia Simionescu. Deja am nedreptăţit destui autori.

-Se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeţi că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să „poată trăi pe propriile picioare”?

Există o mînă de scriitori români care trăiesc din scris, au acces la rezidenţe literare în străinătate, sînt traduşi. Deci, se poate. Eu încă nu trăiesc din scris, dar mă bucur că pot trăi pentru scris.

-Ce carte, care scriitor v-au modificat radical modul de a privi viaţa, de a scrie?

Ernesto Sabato, Abaddon exterminatorul, Thomas Mann, Iosif şi fraţii săi. Ca să dau două exemple.

-În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Scriu sub presiunea termenului de predare, în general, mai ales în cazul textelor de publicistică. Nu-mi prea place să recitesc textele, m-ar îndemna la rescriere continuă, maniacală. Le las cum au ieşit, în general. La Negru şi Roşu am luat-o metodic: am scris trei pagini pe zi. În fiecare zi, fără scuze, fără pretexte. Văd că a ţinut!

Vă mulţumim!

Echipa Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin.)