”Calitatea luminii”, de Mircea Pricăjan
Editura Polirom, Colecția Ego-Proză, Iași, 2016
”Calitatea luminii” este o lecție de viață și fiecare cititor, dacă dorește, o poate trăi din perspectivă proprie sau din cele cunoscute de la apropiați. De altfel, am citit sau am auzit opinii că romanul este trist și plin de deznădejde (unii l-au considerat chiar crud), deși majoritatea consideră că volumul este optimist, mai ales spre finalul acestuia. Nu altfel am citit eu cartea: sunt multiple pasaje care mi s-au părut foarte personale, unele scene mi s-au întâmplat și mie sau prietenilor apropiați, chiar dacă nu o vom recunoaște niciodată.
Pe parcursul romanului, descoperim că Antim și Carmina au avut și perioade fericite, în acea tinerețe a cuplului în care nu există nici griji și nici responsabilități, în care sexul e la ordinea zilei și pare că nimic nu le lipsește. De altfel, nici de mașină nu au nevoie, se pot deplasa prin orașul liniștit oricum, așa visători și boemi cum sunt. Dar totul s-a schimbat acum, nimic nu mai e la fel, e doar prilej de reamintire, de vreme ce începutul romanului este brusc și pare că toată fericirea s-a dus odată cu apariția copilului:
”Codin adormise greu și cu siguranță nu avea să doarmă mai mult de trei ore. Dintr-un motiv pe care părinții lui încă nu îl aflaseră, băiatul se trezea tocmai când apucau ei să ațipească, de parcă ar fi făcut-o înadins.” (pag. 5)
”Copilul ăsta a venit să ne distrugă, a spus Antim odată, când chiar nu mai putea ține cuvintele în el. E lucru necurat la mijloc, Carmi. Nu o mai putem duce așa mult timp, ne consumăm amândoi ca niște lumânări. Ea a propus atunci să facă cu rândul. Asta era după ce îl înțărcase deja.” (pag. 6)
Pentru multă lume, apariția unui copil este o schimbare destul de dificilă, pentru că lipsa de griji de dinaintea nașterii acestuia se transformă dintr-o dată într-un întreg pachet de responsabilități, tinerii imaturi trebuie să devină imediat maturi, familia ocupă acum tot spectrul vieții viitoare, apare oboseala continuă. Ca să nu mai vorbim că acest sistem familial vine cu schimbări în comportamentul soților: ea devine mamă, care este, de fapt, ceea ce își dorește orice femeie și, așa cum spunea bancul, asta îi ocupă tot timpul. Bărbatul este de obicei neglijat, sexul devine tot mai rar, iar copilul va fi mereu, de acum înainte, în centrul atenției; el, pe de altă parte, vede apariția copilului ca o amenințare: liniștea dispare, bărbatul devine o cantitate neglijabilă și de femeie nu se mai poate apropia decât rareori. Desigur, există fericire din partea ambilor la fiecare gângurit sau fiecare zâmbet al celui mic, dar ea este efemeră și nu se poate trece peste inconveniente.
Cam la asta se reduce, pe foarte scurt, implicațiile psihologice ale majorității familiilor, despre asta este vorba, în esență, atunci când îi vom analiza cu atenție pe Antim și Carmina, personajele imaginate de Mircea Pricăjan. Pentru ei, trecerea de la traiul lipsit de griji la cel plin de responsabilități a fost destul de brusc și nici acum, la opt luni de la nașterea copilului, nu și-au revenit pe deplin. Nopțile sunt în continuare ocupate de copil, în atmosfera încinsă din oraș, iar zilele sunt la fel de pline pentru Carmina, pentru că Antim reușește să evadeze cumva în rutina de la serviciu:
”Mai puține plimbări pe înserate pe străzile vechi ale orașului, mai puține ieșiri la iarbă verde, în pustietate, cât e ziua de lungă, mai puțin timp pentru îmbrățișări și tandrețuri, pentru mofturi, mai puțină odihnă și poate mai multă răbdare. Fie! Aveau o relație destul de solidă ca să reziste onorabil în acea perioadă de trecere, de transformare, iar la capătul ei se puteau ocupa de recondiționarea părților afectate, de reorganizarea lucrurilor astfel încât să revină la ceea ce fuseseră ei înainte, plus, acum, Codin.” (pag. 37-38)
Așa că decid să ia o pauză de la obișnuința ultimelor luni, printr-un weekend relaxant, petrecut la o pensiune, undeva în munți. Sunt primele momente de liniște pentru că băiețelul lor, Codin, reușește în sfârșit să doarmă nopțile și să nu plângă prea mult ziua, ceilalți oaspeți ai pensiunii, cu precădere femeile, se învârt în jurul lui și reușesc să-l distreze. Este prilejul pentru relaxare, alături de oameni necunoscuți, dar atât de amabili, dar este mai ales prilejul pentru introspecție a fiecăruia dintre ei, fiecare pus în fața unui moment zero, cel care trebuie să decidă încotro o va lua căsnicia lor.
Momentul de reflecție vine și cu primele clipe de entuziasm și de optimism pentru viitor. Resorturile vin și din trecut – Antim are flash-back-uri din perioadele fericire și boeme din copilăria târzie, atunci când încerca să cucerească primele fete sau când mergea cu fratele său în excursii cu cortul –, dar mai ales din prezent, pe care nu îl mai vede la fel de întunecat. Îmbinarea unor elemente care aduc mici momente de fericire – sticla de șampanie sau de whisky, o partidă de sex făcută rapid lângă pătuțul copilului, lectura unei cărți de mult începută – determină reconsiderarea întregului statut al relației de familie, plină de suișuri și coborâșuri; și nu este o altă cale spre happy-end, autorul nu-și dorește aceasta, ci este vorba de o analiză la rece a cuplului și a motivului pentru care, de cele mai multe ori, acesta rezistă tuturor momentelor de furtună.
”Calitatea luminii” este un roman care este mai greu de rezumat, el trebuie trăit, în timpul lecturii, și gândit, mult timp după ultima pagină. M-am întrebat cât de personal a fost scrierea acestei cărți pentru autor, dar, de fapt, ceea ce este important de discutat aici este cât de personal este pentru fiecare cititor al cărții. Așa cum spuneam la început, nu mulți vor recunoaște că au trăit aceste clipe, dar asta nu înseamnă că multe dintre scene nu ni s-au întâmplat, cu adevărat, tuturor. De aceea, mi s-a părut un roman viu, pentru că, în acest caz, literatura este o copie a realității, care, de cele mai multe ori, trece de la nepăsarea adolescenței la responsabilitatea maturității tocmai prin acest moment cheie, și anume nașterea primului copil. Și, în aceste timpuri repezi, în multe cazuri, asta înseamnă și disoluția cuplului, pentru că oamenii s-au obișnuit cu rutina și resping adăugarea de noi responsabilități. Rămâne să credem că asta nu ni se va întâmpla și nouă, să fim optimiști.
