”Pur și simplu despre muzică”, de Haruki Murakami și Seiji Ozawa
Editura Polirom, Seria de autor Haruki Murakami, Iași, 2018
Traducere din japoneză: Mihaela Albulescu
Scriitorul japonez Haruki Murakami nu cred că mai are nevoie de nicio prezentare. Încă de la debutul său din 1979, cu Ascultă cum cântă vântul, a cucerit nu numai publicul japonez, ci și pe cel internațional cu un stil original, care îmbină armonios elemente din viața personală cu ficțiunea și elementele fantastice. Deși nu este un scriitor care să promoveze fervent tradiția și cultura japoneză, din lucrările sale transpar destul de des subtile fire care îl leagă de țara de origine. Nu este vorba numai un scriitor deosebit, ci și un om cu multiple valențe, care depășesc aria scrisului, Haruki Murakami fiind maratonist, colecționar de viniluri și, desigur, mare iubitor și cunoscător de muzică.
Pur și simplu despre muzică este o colecție de discuții între Haruki Murakami și Seiji Ozawa, realizate în noiembrie 2010 și iulie 2011, perioadă în care dirijorul Seiji Ozawa se refăcea după o operație de cancer esofagian. Desfășurând-se cu muzică în surdină, discuțiile sunt menite să reliefeze nu numai talentul și profesionalismul dirijorului, ci mai ales înțelepciunea practică a lui Seiji Ozawa, care își va da adevărata măsură în clipele de muncă asiduă alături de cei mai tineri interpreți, studenții. Aceștia au o cu totul altă abordare decât marii interpreți, de multe ori prizonierii propriilor accese de egoism, furie sau dorință de faimă. Mai mult decât atât, în cazul celor din urmă, abordarea e uneori dificilă datorită faptului că ei au ales deja o manieră de interpretare, care rareori lasă loc și altor perspective.
Interviurile pornesc de la Concertul nr. 3 pentru pian în Do minor de Beethoven și interpretarea lui Glenn Gould a Concertul nr.1 pentru pian de Brahms, sub bagheta lui Leonard Bernstein cu New York Philharmonic, în 1962. Sunt parcurse lucrări de Beethoven, Bruckner, Strauss, Mahler, Brahms aduși în discuție dirijori precum Karl Böhm, Karajan, Leonard Bernstein, Robert Mann, sau regizori ca Ken Russell, Jean-Pierre Ponnelle, Robert Carsen. Lucrarea nu este însă la îndemâna oricui, este nevoie ca cititorul să aibă o serie de cunoștințe minime despre opere, creatori și dirijori, pentru a se putea apropia de mesajul veritabil textelor.
Limbajul muzicii este însă universal și odată se asculți sau reasculți pasaje din operele analizate, înțelegi miza textului și poți savura alături de cei doi esența fiecărei bucăți în parte. Lucrarea nu este însă exclusiv analiză muzicală, ci este și despre pasiune, dăruire, prietenie, stil, diferență și dedicare.
”Murakami: M-am întors în Japonia și, ascultând orchestra Saito Kinen condusă de dumneavoastră, domnule Ozawa, am avut senzația că, în comparație cu ce știam înainte, muzica era destul de aerisită, parcă lăsa o senzație diafană. Nu mă pricep la desitate, dar, ca o impresie personală, părea că ați reînviat spiritul orchestrei din Boston.” (pg. 57)
Despre noul stil de interpretare a lui Beethoven
”M: aș mai dori să vă întreb despre partiturile lui Beethoven. În trecut, când spuneai Beethoven, le gândeai la un fel de normă, adică Furtwangler. Și Karajan a preluat cam același stil. Asta până la un moment dat, când oamenii se cam săturaseră de această imagine și a început mișcarea de căutare a uneia noi. Cam prin 1960. (…) Cadrul a rămas același, dar a apărut dorința jocului liber al muzicii în interiorul lui. (…)
Ozawa: În cazul simfoniilor, s-a schimbat, într-adevăr. Se preferă stilul muzical care permite ascultarea distinctă a fiecărei componente, în detrimentul muzicii ca un tot unitar.” (pg. 58)
Deși a necesitat multă mai multă muncă și încordare, așa a procedat și Ozawa, iar muzica Filarmonicii din Berlin a devenit mai subțire, evidențiind fiecare detaliu și fiecare componentă în parte. Diferențele sunt ușor de observat chiar și pentru amatori.
Despre Orchestra Saito Kinen
”O: Păi, în primul rând, cea mai mare diferență constă în faptul că s-a schimbat sunetul coardelor din Orchestra Saito Kinen. Cum să zic? Coardele sunt mai vorbărețe… Altfel spus, aduc expresia în prim plan. (…) Orchestra Saito Kinen nu acordă atât de multă atenție echilibrului. (…) Doresc să facă muzică mai liber, fără să fie constrânși.” (pg. 98)
Despre Orchestra din Boston
”M: Când erați la Boston, tocmai asta făceați, acordați atenție fiecărui detaliu. De parcă ați fi strâns cu băgare se de samă fiecare șurub. (…)
La versiunea Simfoniei Fantastice cu orchestra Boston, pe care am ascultat-o înainte, ajustați cu desăvârșită acuratețe toate detaliile. Tempoul se schimbă de la un pasaj la altul, cromatica sunetului de asemenea.” (pg. 149)
Muzica lui Mahler
”M: Când am început să ascult Mahler, mă întrebam dacă nu cumva modul în care compunea muzică era fundamental greșit. Chiar și acum am câteodată această senzație. De ce face așa în (…) treptat, odată cu trecerea timpului, tocmai acele porțiuni au început să mă încânte. La sfârșit, era mereu un fel de catharsis, dar pe parcurs, de cele mai multe ori, eram cu totul nedumerit de ce auzeam. (…) Când ați fot dumneavoastră dirijor, Boston Symphony a devenit faimoasă pentru că a adus un suflu nou.” (pg. 199)
”Într-un mic oraș elvețian.
Am avut privilegiul de a asista la aproape toate activitățile organizate de Academia Internațională Seji Ozawa din Elveția, între 27 iunie și 6 iulie 2011. (…)
Orchestra domnului Ozawa era alcătuită din întregul corp studențesc – efectiv o forță centripetă care creștea de la o zi la alta – efectiv o forță centripetă care creștea de la o zi la alta. La un moment dat, acest topt unitar a început să demontreze un soi de mișcare autonomă, asemenea, unui motor blocat care pornește în cele din urmă. ” (pg. 293)
Despre interpretare
”M: Japonezii nu își etalează încrederea în sine.
O: …ideea este că nu trebuie să ieși în evidență, să spui sau să faci lucruri care să îi incomodeze pe ceilalți. Se pune preț pe respectarea convențiilor sociale și, orice ar fi, trebuie să fii reținut.” (pg. 331)
Muzica trebuie lăsată să vorbească de la sine, fără să fii preocupat de prejudecăți. Simplu de spus, mai greu de făcut. Foarte dificil sa creezi abordări diferite pentru opere și muzicieni consacrați și de asemenea, extrem de greu să reușești să le faci interpretate de către orchestre renumite. Însă maestrul japonez Seiji Ozawa a reușit și chiar de mai multe ori. Cartea lui Haruki Murakami, în ciuda unei abordări nu foarte tehnice, nu este pentru toată lumea și reprezintă o contribuție valoroasă la nonficțiune. Dacă sunteți amatori ai muzicii clasice și ai istoriei muzicii, atunci aceasta este o carte potrivită chiar dacă nu sunteți familiarizați cu toate numele și operele analizate în volum. Este indicat însă ca lectura să fie asezonată cu o serie opere (chiar parțial) dirijate de Seiji Ozawa, pentru că veți simți cu totul altfel și vibrațiile textului.
