„Povești scrise în palmă”, de Corina Ozon
Editura Național, Colecția Violet, 2022
În continuarea explorării universului literar creat de Corina Ozon – unul dintre proiectele mele de blogger de carte din această vară – am citit cu plăcere și interes volumul ‘Povești scrise în palmă’ apărut în 2022 în colecția Violet a Editurii National. Titlul cărții deja sugerează ceva despre formatul textelor care alcătuiesc acest volum de vreo 130 de pagini: este vorba despre miniaturi – mini-nuvele de câteva pagini fiecare intercalate cu texte și mai scurte care ar putea fi definite ca poeme în proză (sau poate, unele, visuri în proză). Și totuși, la finalul lecturii, senzația nu este cea de a fi parcurs o carte ușurică decât poate dacă este măsurată în grame. Bogăția și intensitatea trăirilor declanșate de lectură sunt remarcabile.
‘Prologul’ deschide cartea cu o juxtapunere a unor amintiri despre o altă vârstă, care pare o altă lume. Lumea inocenței viselor și a jocurilor, opusă unui prezent perceput ca digitalizat în formă și uscat în conținut. Nostalgia domină:
‘ N-am mai văzut de mult copii alergând după fluturi pentru insectar şi culegând plante pentru ierbar.
N-am mai văzut copii căţăraţi în duzi şi murdari de la dude.
N-am mai văzut de mult fluturi.
Like pentru un peisaj frumos, invite la un joc şi share la gânduri. ‘ (pag. 8)
Urmează doua povestiri excepționale, care pentru mine au ridicat stacheta așteptărilor foarte sus. ‘Trei întâmplări șamanice’ și ‘Dulapul din perete’ propun situații care se afla în zona de întălnire a realității cu fantasticul, a banalului de zi cu zi cu coșmarurile. Atmosfera mi-a amintit de povestirile fantastice ale lui Edgar Alan Poe, cu elemente de gotic romantic presărate în colțuri ale decorului cotidian contemporan sau din trecutul nu prea îndepărtat. Fantasticul nu este neapărat ostil, uneori chiar pare prietenos. Un Poe scăldat în lumină și nu în umbre și tenebre. Este prima data când apare și decorul căminului studențesc cu reverberații dintr-o studenție plina de lipsuri materiale în care pot înflori iubirile intense sau peste care se poate așterne bezna coșmarurilor. Mai târziu, în textul cu titlul ‘Cine nu a iubit’ căminul va fi menționat astfel:
‘În căminul în care stăteam, erau şobolani mari. Îi vedeam cum mişunau prin gunoaiele din curtea interioară, iar la lumina lunii păreau nişte pisici grase. Pe holuri era întuneric și mergeam la baie cu frica să nu ne iasă vreunul în cale. Lăsam uşa deschisă la cameră şi o colegă stătea „de şase“. Aceeaşi colegă care, într-o seară, a căzut brusc pe pat cu ochii peste cap şi limba afară. Criză de epilepsie. … Nefericit e cel care nu a iubit sărac fiind și flămând, care nu s-a răzvrătit și nu a înfruntat lumea, care nu s-a luptat pentru iubirea sa. Acela va avea inima păzită mereu și nu va lăsa să intre în ea iubirea. Dar, și când va fi să vină, se va declanșa o tornadă care va rupe lacătele, oricât de multe ar fi, iar spaima va fi mare.‘ (pag. 97-98)
În câteva dintre povestirile care urmează eroinele (toate sunt scrise din perspectivă feminină) se raportează la evenimentele din trecut și se confruntă cu prezentul în contextul unor întâmplări care nu întotdeauna se petrec după o logică deterministă. Corina Ozon are buna intuiție de a nu furniza explicații. Eroinele sale par a eșua întotdeauna când încearcă să-și explice științific întâmplări ambigue și par a progresa în înțelegere atunci când recurg la trusa de scule a magicianului. La fel ca în viață, nu totul trebuie să fie explicat și nu totul poate fi explicat.
Câteva dintre texte sunt povești de iubire. Mai întotdeauna ele se termină rău, chiar dacă pleacă de la sentimente autentice. Sinceritatea iubirilor tinereții este astfel sugerată în proza care dă titlul volumului:
‘ Era o iarnă cu ger şi ne îngheţaseră mâinile în buzunare. Număram banii în staţia de autobuz, să vedem dacă ne pu- team cumpăra ţigări. Am intrat la împinge-tava, în centru, la Universitate. Atunci, printre oameni ponosiţi, care mâncau lacom în picioare, am plâns şi am jurat că nu voi mai călca pe acolo niciodată. Ai plâns şi tu de lacrimile mele şi mi-ai încălzit mâinile îngheţate în palmele tale. Şi, Doamne, cât de mult ne iubeam…
Seara ne plăcea să ne plimbăm prin Cotroceni, să privim ferestrele luminate din case şi din restaurante. Eram atât de ocupaţi să ne iubim, încât nu aveam timp să fim invidioşi pe cei de dincolo de ferestre. Cea mai bună băutură cu care ne răsfăţam era un rom cubanez. Cu care azi nici măcar n-aş murdări paharul. Şi, Doamne, cât de mult ne iubeam…
Era iubirea care îţi umplea toate cotloanele inimii, îţi intra în toate straturile pielii, te învăluia, o făceai mantie şi o purtai mereu cu tine. Nu ştia ce sunt răutatea şi egoismul. Împărţea tot, până la ultima celulă. Iar aceea reînvia mereu. ‘ (pag.33)
O foarte subtilă construcție narativă este folosita în ‘Indefinitus’, în care avem de-a face cu un zoom între micro (existență) și macro (societate), în timp ce ‘Schimbarea’ propune o intrigantă joacă cu planurile temporale. Un ton și o problematică mai grave sunt prezente în ‘Lovitura’, povestire în care o legătură conjugală saturată alunecă din rutină în violență:
‘Imediat ce rosti asta, își dădu seama ce greșeală făcuse. Din multe puncte de vedere. Știrbirea autorității în fața băiatului, momentul prost ales pe fondul iritației tatălui, care consumase alcool. Lipsa de credibilitate a implicării ei. Știa. Îi veneau toate acestea în minte de parcă le-ar fi citit dintr-un manual. Dar deja rostise cuvintele. Văzu cutia de bere trântită pe masă, băiatul care se pregătea să muște din sendviș și care rămăsese cu gură deschisă, apoi pumnul soțului ei îndreptându-se spre ea. Pe ochi i se așternu o pânză neagră și se trezi amețită pe gresia bucătăriei. Băiatul se aplecă deasupra ei și o ajută să se ridice. Ea se așeză încet pe scaun. Încă buimacă. El plecase din bucătărie; pe masă rămăsese cutia de bere într-o baltă de spumă. O urmă a furiei lui vulcanice. Se uită la ceas. Peste o oră începea emisiunea. Trebuia să fie acolo cu cel puțin o jumătate de oră înainte.‘ (pag. 86-87)
Poveștile din volum sunt rareori fericite. Personajele povestirilor Corinei Ozon se confruntă cu neadevărurile, infidelitățile, violența partenerilor. Cele mai multe relații eșuează, dar nu toate. ‘Ea îl iubește, el o iubește, ei o iubesc’ oferă un fel de anchetă sentimentală, o reconstituire a legăturii din fragmente. Iată o frumoasă glossă pe marginea conceptului de ‘dor’:
‘Îmi fusese tot timpul dor de el, dar nu-i spusesem asta. Ştiam că voia să rămână lucid, dar ştiam că şi lui îi fusese dor de mine. O simţisem din îmbrăţişarea lui, când ne revăzuserăm. Atunci am înțeles că oamenii nu au neapărat nevoie de cuvinte ca să se iubească, ci au nevoie să fie aproape şi să producă vibraţii. Dorul nu e doar absenţa celui iubit, ci și a stării de a fi iubit. Ne e dor să fim iubiţi. ‘ (pag. 90)
Atunci când este menționată, căsătoria pare un simbol al eșecului sau uzării relațiilor ca, de exemplu în ‘Mesajul de Crăciun’ în timp ce iubirea adevărată este de multe ori asociată cu crizele, cu suferința:
‘ Nefericit e cel care nu a iubit sărac fiind și flămând, care nu s-a răzvrătit și nu a înfruntat lumea, care nu s-a luptat pentru iubirea sa. Acela va avea inima păzită me- reu și nu va lăsa să intre în ea iubirea. Dar, și când va fi să vină, se va declanșa o tornadă care va rupe lacătele, oricât de multe ar fi, iar spaima va fi mare. ‘ (pag. 98)
Excepția ar fi povestea/poem din final cu titlul ‘lângă mine’. Ea conclude volumul cu un text despre stabilitate și stabilizarea vieții în cuplu.
‘Epilogul’ pecetluiește lectura și ne oferă o punere în perspectivă. Umbrele și misterele trebuie lăsate la locul lor și trăite fără teama. Iubirea tămăduiește și dă sens ansamblului de întâmplări, personaje și sentimente care este viața:
‘ Nu ne naştem învăţaţi să iubim. O luăm mereu de la început, uitând de fiecare dată unde am greşit ultima oară şi purtând de fiecare dată un ciob al sufletului frânt. Uneori, iubirea e narcisistă, îi place să se oglindească şi să-şi spună că ea e mai frumoasă decât iubirile de dinainte.
Iubirea se învaţă şi te învaţă cum e să fii om. Cu ea poţi atinge stelele şi curcubeul, poţi să mergi până la soare şi înapoi. ‘ (pag. 114)
‘Povești scrise în palmă’ este o carte care lasă o impresie adâncă tocmai prin lipsa de ostentație, prin sinceritatea și demnitatea cu care personajele – femei la diferite vârste ale trăirilor – se confruntă cu problemele și cu sentimentele. Romanticul se întâlnește cu fantasticul, și finețea scrierii subliniază caracterele. Este evident că scriitoarea își iubește personajele. Unele dintre ele sunt, poate, sub o formă sau alta, re-întruchipări, alter ego. Altele sunt extrase din cazuri reale sau sunt creații ale imaginației autoarei. Toate solicită empatie și acest sentiment se transmite dincolo de relația eroine literare – scriitoare, către cititori. O carte intensă, presărată cu iubire și fantastic și plină de trăire.
