Mihai Eminescu, românul absolut, de Lucian Boia

”Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, de Lucian Boia

Editura Humanitas, Seria de autor Lucian Boia, București, 2015

Moto: ”A fost nevoie de Eminescu, de Eminescu cel mitificat, într-o cultură mică, dornică de afirmare și de recunoaștere, dar încă nesigură pe mijloacele ei. O cultură mare și lipsită de complexe s-ar fi simțit, dimpotrivă, sărăcită punându-se toată sub semnul unui singur și desăvârșit spirit tutelar.” (pag. 215)

Trebuie să recunosc, în introducerea acestei recenzii, că nu sunt un mare admirator al cărților lui Lucian Boia. Dacă aș vorbi cu precădere de ultimele apărute, pe care le-am citit aproape imediat ce au apărut, am scris și am constatat că sunt cărți scrise aproape pe bandă, la limita comercialului, despre teme care cu siguranță sunt în atenția opiniei publice și pot deveni rapid best-seller: așa a fost subiectul cu monarhia sau cu Balcicul, așa a fost ”De ce este România altfel?” sau broșurica despre cacofonie. Nici subiectul Mihai Eminescu nu este din altă categorie, dar subiectul mitului său nu este facil și are un alt public, dincolo de dorința inițială a fiecăruia de a citi despre ”românul absolut”.

Cartea lui Lucian Boia nu este așadar o biografie, atinge prea puțin din ”omul Eminescu”, pentru a ne transpune într-o altă lume, cea a receptării sale peste ani, peste decenii și cum a fost transformat poetul în mitul cultural absolut al României. Așadar, nu este o carte pentru oricine, ci mai mult pentru specialiști, dar în același timp este scrisă în stilul Lucian Boia, prin urmare suntem ca de obicei în fața unui subiect serios, dar transformat prin propriul stil într-o poveste și într-o carte plăcută pentru oricine.

Cu excepția poeziilor de dragoste, cu rimă și ritm aproape de perfecțiune, pe care le-am iubit în liceu tocmai pentru că, prin ele, era mai ușor să ajungi la inima unei fete, să știți că Eminescu este mai degrabă urât în școală, tocmai din cauza felului în care programa școlară influențează examenele de mai târziu și felul de a preda al profesorilor. Cu toții am urât acele comentarii aride, pe care trebuia să le învățăm pe de rost, și acele întrebări tâmpite, pe care nu știu cine le-a scornit, gen: „Ce-a vrut să zică poetul?” Ei bine, până și acest subiect este tratat de Boia în finalul cărții sale, pledând pentru o altă modalitate prin care Eminescu să fie adus în sufletul elevilor, sătui de comentarii dictate, de poezii terne și filosofice:

”E dreptul oricui, deci și al lor, de a-l agrea sau nu pe Eminescu; doar susținătorii necondiționați ai mitului pretind că aici nu există drept de alegere: ești român, trebuie să te închini poetului național, ”românului absolut”. Probabil că N. Manolescu are dreptate. Prea li se toarnă elevilor pe gât, cu forța, Eminescu, dacă nu ar fi absolutizat în chip autoritar, ci relativizat inteligent, ar trece probabil mai ușor.” (pag. 179)

Chiar dacă primele pagini m-au îndepărtat un pic de subiect (chiar mă așteptam la o biografie, așteptam lucruri inedite, îmi aduc aminte că în biblioteca părinților, mi-am făcut un colțișor cu cărțile despre moartea sa), treptat, am constatat că Lucian Boia a realizat un lucru excepțional, studiind arhive imense pentru a descoperi aproape totul despre receptarea lui Eminescu după moartea acestuia, felul în care s-a transformat el într-un mit al națiunii române, care au fost lăudătorii și detractorii, ba chiar criticându-l pe G. Călinescu acolo unde a fost cazul și coborându-l un pic și pe acesta de pe propriul piedestal.

Tocmai din studierea acestor arhive rezultă o carte alertă, cursivă, pentru că este foarte interesant să observăm cum a evoluat receptarea lui Eminescu de-a lungul deceniilor scurse de la moartea sa și până în prezent. De altfel, pe lângă considerațiile pur literare (care și acestea au nuanțe de subiectivism, provenit din cine știe ce situații sau cercuri literare), vom observa și atacuri la persoană, pe diferite motive, dar mai ales dorința de apropiere a poetului de anumite influențe politice, în funcție de perioadă, indiferent de culoarea politică a conducătorilor țării.

O să vă ofer în continuare câteva exemple, care vor ilustra mai bine structura cărții și felul în care Boia o face și mai interesantă, atunci când acesta vorbește despre cel mai cunoscut exeget al lui Eminescu, G. Călinescu.

”Fără să fie de felul lui un xenofob, deloc înclinat spre atitudinile extremei drepte, Călinescu ajunge totuși la interpretări de-a dreptul rasiste; erau în spiritul vremii: ”Judecând în lumina însăși a documentelor și fără fanatism etnic, putem spune că nici un scriitor român nu-și poate afirma mai cu putere ca Eminescu puritatea sângelui românesc și nu-și poate număra ca el strămoșii moldoveni pe degete, vreme de două veacuri”. Asta, în introducerea privitoare la ”strămoși”. Iar în încheiere: ”Eminescu era un român verde de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munților, mai cu seamă în Ardeal și Bucovina, sub năvala străinilor, cresc mai vânjoși și mai aprigi…” (pag. 110-111)

”Călinescu, ce e drept, se cam jucase cu sursele. Plăsmuise un Eminescu despre care e imposibil de spus cu exactitate în ce proporție corespondea sau nu personajului real. Despre oamenii care au fost – și despre oameni în genere – nu avem certitudini, ci doar reprezentări.” (pag. 116)

”Vorbește la mormântul poetului, în ziua de Sfântul Mihai, 8 noiembrie 1945, cu scopul evident de a-l detașa de tot ce însemna ideologie de dreapta, orientându-l pe cât posibil, spre… extrema cealaltă: ”Pentru că umbra lui Eminescu a fost târâtă unde nu-i era locul, s-a născut la câțiva un sentiment de stânjenire neîndreptățit… A slujit până mai deunăzi ca afiș de propagandă politică într-o cauză totalitară și neromânească, cu care el nu avea nimic comun”. Dimpotrivă, supralicita Călinescu în sens invers, ”Eminescu este mai degrabă poetul problemelor de azi”: ”denunțătorul inegalității sociale”, cel care ”releva salariul de mizerie al proletarului” și ”se înduioșa de soarta cusătoresei cosând noaptea o rochie prost plătită…” (pag. 130)

Iar Lucian Boia nu este critic numai cu Călinescu, ci îi caracterizează pe toți, după ce îi citește pe toți. Sunt mulți care habar nu au, dar au dorința de a critica sau au ordinul de a destabiliza, sunt foarte mulți prolectultiști, care încă sunt citiți. Ce să mai vorbim despre limbajul de lemn al criticii literare, care s-a păstrat și care împânzește și acum critica de la noi; fără să renunțe la un asemenea limbaj, nu va exista cale de a ajunge la publicul cititor, dar criticii nu vor să recunoască asta, le este suficient să se citească între ei. Astfel de exemple mi-au mers la suflet, dar trebuie să recunosc faptul că ”Mihai Eminescu, românul absolut” se citește ca o poveste frumoasă, din care fiecare va extrage propriile concluzii, dar și direcția de urmat. Eu am reușit să îmi notez propriile impresii și învățăminte, e rândul vostru.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro.