”Metafizica tuburilor”, de Amélie Nothomb
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom, Iași, 2004
Traducere de Giuliano Sfichi
Amélie Nothomb este o scriitoare belgiană al cărui tată a fost diplomat, motiv pentru care copilăria ei s-a constituit ca un periplu prin țări precum Japonia (până la vârsta de cinci ani), China, S.U.A, Bangladesh, Birmania sau Laos. Am început textul cu acest aspect al multiculturalismului autoarei pentru că astfel capătă sens de ce întâmplările din „Metafizica tuburilor” au loc tocmai în Japonia și dau permanenta senzație de profundă cunoaștere și atașament față de Țara Soarelui Răsare.
„Metafizica tuburilor” pare mai degrabă o broșură dacă ne luăm după dimensiunile sale reduse, însă conținutul său este plin de profunzime, de umor și de farmec. Este un roman autobiografic, în care vedem totul din perspectiva lui Amelie cea de la doi ani, vârsta la care are de fapt loc nașterea ei, căci până atunci nu se manifestă deloc, fiind, după cum spune chiar autoarea, ca un tub, un loc al acumulărilor urmate de treceri, întruchiparea inerției, „îngrozitoarea putere a neclintirii”, catalogată de doctori drept o legumă.
Micuța Amelie este plină de sine, iar până la nașterea ființei despre care am menționat anterior și care se produce la vârsta de doi ani prin revoltă, printr-o furie bruscă și de nestăvilit, se vorbește despre copilul-tub ca fiind chiar Dumnezeu:
„Lucrul era cu atât mai straniu cu cât Dumnezeu creștea. Creșterea lui era perfect normală. Numai creierul nu ținea pasul. Părinții îl priveau perplecși: în casa lor exista un neant care ocupa din ce în ce mai mult loc.”
După momentul de furie bruscă, rezolvat de către bunica din partea tatălui printr-o simplă ciocolată, dar care îi oferă identitate și memorie, tubul devine un copil normal, iar narațiunea devine autodiegetică. Din acest punct avem de-a face cu o copilă cu o gândire extrem de complexă, iar cartea se constituie mai degrabă ca o înșiruire de episoade ce țin de universul casei și al familiei, episoade ce urmăresc de fapt dezvoltarea psihologică a copilului.
„Metafizica tuburilor” reușește să redea lumea prin ochi de copil, dar nu orice copil, ci unul care se crede zeu, lucru cauzat de cultul japonezilor pentru okosama, conform căruia copiii sunt văzuți ca niște divinități până la vârsta de trei ani:
„Faptul că fusesem la un pas de moarte nu-mi zdruncina convingerea nerostită că sunt o divinitate. De ce ar fi zeii nemuritori? Prin ce anume te-ar face nemurirea o divinitate? Oare bujorul e mai puțin sublim pentru că are să se veștejească.”
Astfel, Nothomb prezintă universul copilei cu toate aspectele specifice acestei viziuni: credința de a fi centrul universului, curiozitatea fiecărui detaliu, spiritul aventurier, naivitatea, ș.a. Cartea merită din plin citită întrucât, pe lângă stratul umoristic, există o serie de reflecții filosofice, mai ales cu privire la estetică, la locul pe care îl ocupăm în lume sau la moarte:
„Problema morții o examinasem îndeaproape: moartea era tavanul. Când cunoști tavanul mai bine decât pe tine însuți, asta se cheamă moarte. Tavanul e ceea ce împiedică privirea să se ridice și gândirea să se înalțe. Cine zice tavan zice cavou: tavanul este capacul creierului. Când vine moartea, un capac uriaș ți se așează pe cratița craniană.”
Unul dintre momentele care îmbină deopotrivă cele trei caracteristici anunțate ale scrierii lui Nothomb, anume profunzimea, umorul și farmecul, este o scenă în care tatăl cade într-o gură de canalizare. Tatăl își trimite acasă copila ca să anunțe ce s-a întâmplat, însă aceasta nu se grăbește, oprindu-se chiar să se joace pentru că asumă că meseria tatălui său, cea de diplomat, este aceeași cu cea de vidanjor și că acesta nu are nevoie de fapt de ajutor.
„M-am instalat pe terasă și am început să învârt sfârleaza cu înverșunare. Nu știu cât timp a trecut așa. În cele din urmă mama m-a văzut:
-A, v-ați întors, zise ea.
-M-am întors singură.
-Și unde a rămas tata?
-E la serviciu.
-S-a dus la consulat?
-E în canalizare. Chiar mi-a cerut să-ți spun.”
O prejudecată de care s-ar putea lovi acest roman este că ar putea fi considerat insipid, însă Nothomb nu poate să plictisească întrucât printre episoadele care prezintă banalitățile vieții de zi cu zi din viața micuței fete, apar, precum undele concentrice pe suprafața unei ape, momente care încapsulează discordanța dintre cultura europeană și cea japoneză sau momente violente, în care moartea așteaptă.
Romanul se încheie cu o tentativă de sinucidere a micuței, moment care devine cu atât mai sinistru cu cât una dintre doici trece impasibilă pe lângă copila aflată în pragul morții. Ideea de suicid la un copil de doi ani nu poate decât să frapeze, în special datorită felului în care decurge acțiunea până în acest punct, însă reflecțiile micuței în aceste clipe încheie dau un soi de simetrie cărții întrucât se revine la ideea de tub:
„Din ce în ce mai golit de viață, lucrul simte că redevine tub, ceea ce poate că n-a încetat nicio clipă să fie. În curând, trupul nu va mai fi decât tub. Se va lăsa potolit de elementul adorat ce dăruiește moartea.”