Marea nesfârșită, de Rick Yancey

”Marea nesfârșită”, de Rick Yancey

Editura Arthur-YoungArt, București, 2015
Traducere din limba engleză și note de Iulia Pomagă

Moto: ”Încep să mă enervez. Câteodată mi-e greu să-mi imaginez cum a reușit Zombi să ajungă până aici. Să te agăți de lucrurile pe care le-ai pierdut e la fel cu a spera să se întâmple lucruri care nu se pot întâmpla. În ambele situații, rezultatul e deznădejdea.”

Mi-a plăcut mult prima carte din serie, ”Al cincilea val”, despre care am scris destul de laudativ pe acest blog. Cu toate acestea, principala mea temere era nu în privința calității primei cărți, ci din cauza faptului că face parte dintr-o trilogie, ceea ce însemna undeva în jurul a 1000 de pagini și exista posibilitatea ca acțiunea foarte antrenantă din primul volum să se dilueze până spre final. Această temere a fost parțial confirmată, pentru că după trecerea celor cinci valuri de atac extraterestru, cei care au rămas în viață se chinuie doar să supraviețuiască, fără să mai încerce să întreprindă acțiuni concrete asupra extratereștrilor. Acțiunea este așadar mai mult statică, iar accentul se pune pe psihologia câtorva personaje.

Dacă în primul volum avem trei personaje în jurul cărora se învârt evenimentele – Cassie, Zombi și Evan Walker, dimensiunea se schimbă un pic în ”Marea nesfârșită”, alături de Cassie, punctul central fiind Razor, fata care nu zâmbea niciodată și care pare a fi cea mai echilibrată, cea mai cu capul pe umeri și cea mai în măsură să îi salveze pe ceilalți supraviețuitori, aflați acum într-un hotel părăsit, aproape de autostradă, înghețați și în bătaia armelor extratereștrilor. Ea este cea care ia decizia să se ducă spre peșterile aflate undeva în depărtare, pentru a afla dacă acolo există mai multe șanse de a trece peste iarnă, pentru că cei lăsați în urmă sunt răniți, înghețați sau influențați de dragostea care nu trebuia să intervină (precum cea dintre Cassie și Evan Walker).

Nici Razor nu este însă fără suflet, în ciuda feței sale închistate într-un fel de tristețe perpetuă. Ei îi pasă, ea pune la suflet, ea suferă pentru cei lăsați în urmă sau pentru cei care sunt capturați de extratereștri. Adevărata traumă începe după ce ea însăși este atrasă în tabăra acestora și începe transformarea sa într-o armă aproape impenetrabilă, prin introducerea în corpul său, în sângele său, a mii și mii de nanoroboți și a unui procesor puternic. De aici și senzația că al doilea volum din serie pierde din spectaculozitate și imprevizibil, pentru a se transforma într-o adevărată descriere a personalității umane aflată la limita supraviețuirii.

Razor caută tot timpul să își exploreze mintea pentru a căuta ultimele fărâme de dorință de viață, pentru a afla dacă mai există resurse proprii pentru a supraviețui. Dar nu numai pentru asta, pentru că principala sa problemă este descoperirea resorturilor de gândire ale extratereștrilor și mai ales a motivului pentru care nu au ucis de tot omenirea într-un asalt total și au preferat să păstreze supraviețuitori printr-o acțiune treptată, prin cele cinci valuri:

”Era ca și cum Vosch ar fi vrut ca Ben să descopere adevărul. Dar în ce scop? Dacă voiau să ne anihileze, de ce nu continuau pur și simplu să ne anihileze? Probabil că existau o duzină de metode de a scăpa de noi rapid, dar au ales o metodă în cinci valuri de oroare sporită. De ce?” (pag. 71)

Această parte psihologică a romanului mi-a lăsat impresii amestecate: pe de o parte, eu consider că incursiunea în personalitatea umană nu prea își are rolul într-un science fiction post-apocaliptic și autorul încearcă un fel de filosofie ieftină pentru a-și prelungi romanul, pentru a prelungi misterul și suspansul; pe de altă parte, și această parte curge repede și destul de antrenant, poveștile de iubire, imaginate sau nu, își au și ele locul și suporterii lor, iar Razor este un personaj interesant și destul de proaspăt în ceea ce gândește și înfăptuiește.

La final, numai un regret: că mai trebuie să așteptăm încă un an până la finalul trilogiei, care sper să nu aibă acel happy-end complet neveridic, dar veritabil și să ne ofere ceva surprize neașteptate. Acest al doilea volum al seriei a fost cumva mai slab decât primul, pe care l-am savurat, și inspirația lui Rick Tancey sper să se ridice la noi cote spre sfârșit. Până la urmă, impresia generală este că totul a fost stricat de oameni, ca în viață:

”Paradisiac. Neatins. Atmosfera înainte de a fi otrăvită de voi. Apa înainte de a fi murdărită de voi. Pământul plin de viață dinainte ca voi, rozătoare ce sunteți, să-l distrugeți pentru a vă satisface apetitul vorace și a vă construi cuiburile mizerabile. Ar fi putut rămâne intact pentru alte șaizeci și șase de milioane de ani, pătat de lăcomia voastră animală, dacă nu ar fi avut loc întâlnirea întâmplătoare cu un vizitator extraterestru de mărimea unui sfert din Manhattan.” (pag. 237-238)

Puteți cumpăra cartea: Editura Arthur/Elefant.ro.