”Măcelărirea bucureştenilor pe vremea lui Chehaia Bei şi alte minunate povestiri din Bucureştii de la începutul veacului al 19-lea”, de Domenico Caselli
Editura Vremea, Colectia “Planeta Bucuresti”, București, 2015
Inca o “lectura care va bucura sufletul bucurestenilor de bastina si de adoptie”, ne spune Dan Rosca, semnatarul “Cuvantului inainte – Un Italian la Bucuresti”.
Si subliniaza acelasi Dan Rosca, ca “autorul face parte dintr-o pleiada de italieni de succes care, odata, traiau si activau in Bucuresti. Din aceasta lista fac parte Anton Maria del Chiaro, secretarul particular al lui Voda Brancoveanu, compozitorii Alfonso Castaldi si Enrico Fanciotti, arhitectul Gaetano Burelli si, fireste, Domenico Caselli.” Completez, dupa cum bine stiti si dupa am mai scris noi pe filme-carti, ca exista si pleiada francezilor de succes, unii dedicandu-si viata si condeiul aceluiasi Bucuresti, lasat noua spre neuitarea istoriei lui. Ca sa ma refer aici doar la Frederic Dame.
Nota editorului ne spune ca <selectia cuprinde articole publicate intre anii 1936 si 1937 in rubrica “Cum erau odinioara Bucurestii” din saptamanalul Gazeta Municipala. Pentru a face mai usoara lectura lor de catre cititorul zilelor noastre, articolele din antologia de fat au fost transcrise indreptandu-se tacit greselile si actualizandu-se ortografia. S-au lasat, pentru savoarea textului, unele cuvinte in formele preferate de Caselli. Nu s-a intervenit in citate.>
Autorul, Domenico Caselli, s-a nascut in anul 1875 la Bucuresti (se pare ca in zona Visarion-Slatineanu – pe unde si eu am locuit), tragandu-se dintr-o familie de constructori de origine italiana, familie care si-a permis sa-l tina doar in gimnaziu. Dat fiind dragostea tanarului pentru litera scrisa (sadita probabil si in scoala care era scoala), Domenico a intrat pentru inceput sa lucreze in tipografia Universului … si de aici incolo … a trecut in birouri, a fost secretar de redactie, pana cand in 1898 si-a infiintat propria publicatie, prima dintr-un sir de reviste dedicate stiintelor, artelor, etc, aducand-si alaturi de el colaboratori de marca ai timpului, nume ramase in istoria culturii romanesti. S-a dedicate cercetarii istoriei acestor melaguri, personalitatilor care le-au ridicat, obiceiurilor si traditiilor, culturii, artei, iar in volumul de fata, lectura articolelor sale, dovedeste cititorului un cumul de informatii bogate, atent cercetate si cernute, un respect, o dragoste si o intelegere profunda deopotriva pentru diriguitorii urbei, dar si pentru omul de rand, ce ostenea spre existent ei. Si mai dovedeste autorul verva in poveste si un simt al umorului ascutit, acesta razbatand in concluziile articolelor sale, pe care am inteles ca cititorii le asteptau si le sorbeau saptamanal in paginile Gazetei Municipale.
Domenico Caselli ne plimba prin “Mahalaua Boteanului” (pe la mijlocul secolului 17), ne vorbeste despre “Cel din urma surugiu bucurestean” (Ion Dinca, care a incetat din viata – la 127 de ani, intr-o casuta de pe strada Matei Voievod), ne ofera noi informatii despre “Teatrul domnitei Ralu Caragea din mahalaua Popii Darvas” (inceputurile teatrului la romani), vizitam impreuna cu el “Curtea Domneasca de pe Podul Mogosoaiei” (si cea veche si cea noua – un loc in care “se aduna tot ce avea Bucurestii mai inteligent, dar si mai lenes si mai depravat 🙂 ”- pe vremea lui Caragea, pe vremea lui Sutu, Ghica).
Foarte interesant articolul “Cand si de cine au fost sadite viile din Bucuresti” si din nou am mers cu gandul la cartierul nasterii, copilariei si maturitatii mele, unde strazile Povernei si Viisoarei se pare ca s-au croit pe locuri mustind de sucul strugurilor de soi (meoria locurilor). Am aflat insa ca Viile Domnesti se intindeau undeva “pe locul cuprins azi de ulitele Patria (fosta Rachtivan), Carol I (Islicarilor), Sf. Ioan Nou, Negru Voda, Spaniola, Mamulari, Calea Sarbilor (fosta Dobroteasa, acum Calea Vacarestilor), pana in Dambovita, pana in veacul al 18-lea, can dele sunt paragina”. Si aflam in continuare ca “In zilele lui Mihnea-Voda s-au pustiit viile din Bucuresti de n-a ramas o vita” – caci acesta a venit cu “o multime mare de turci si tatari, care au jefuit tara si Bucurestii foarte rau.”. Ne linistim apoi, afland despre “Viile lui Serban-Voda Cantacuzino”, vinariciu fiind dat pe la 1678 preotilor de la Biserica Domneasca. Si tot asa, (probabil a fost foarte interesat Caselli de problema vinului, sau a descoperit in arhivele scotocite, mult material documenat de valaore), ajungem si la “Viile din Bucuresti la inceputul veacului al 19-lea”.
Doua articoel illuminatoare si foarte interesante pentru tine, cititorule, caci putini din cei de azi stiu originea expresiei “traieste ca Bimbasa”, sunt acelea numite “Casa lui Bimbasa Sva din Ulita Mare care merge la Sarbi” si “Bucurestii pe vremea lui Bimbasa Sava”. (Bimbasa era titlul comandantului trupelor de arnauti din Tara Romaneasca la inceputul secolului al 19-lea).
Calatoria prin Bucuresti continua cu “Casele fratilor Xenocrat din ulita Jitnita”, “Mahalaua si Biserica Oltenilor” (cat de interesant este sa iei cartea in mana si sa mergi acolo, pe locul fostei mahalale, azi centrul orasului 🙂 ), “Lupta din jurul bisericii Olteni”, “Bucurestii pe vremea cand au venit turcii lui Chehaia-bei” (o fila din cele mai de capetenie din istoria Bucurestilor este aceea a miscarii eteristilor de la 1821). O fila culminand cu sinistrul capitol “Macelarirea bucurestenilor pe vremea lui Chehaia-bei” (plina istoria de astefel de maceluri “din greseala”, “din neintelegerea poruncilor” – poate asa a fost si la <revolutie>). Si in sfarsit, ca asa merita 🙂 “Omorarea lui Bimbasa Sava”.
Si din nou, sunt convinsa ca, desi cu totii am invatat la materia “istorie” despre “zavera”, multi au ramas poate doar cu acest cuvant in vocabular, fara sa-si mai aminteasca despre ce e vorba. “Bucurestii pe vremea Zaverei” si apoi “Intalnirea lui Ipsilanti cu Tudor la chioscul lui Mavrogheni”, mai apoi “Bucurestii pe vremea lui Al. Ipsilanti”, “Ce s-a intamplat la Bucuresti dupa plecarea zavergiilor” (istoria lui Tudor Vladimirescu si a pandurilor sai, istoria tradarilor valabila in veacuri).
Ne incantam apoi memoria cu “Targul Mosilor pe vremea lui Bibescu-Voda”. Mi-am amintit de Mosii din Obor, la care mergeam anual cu tata cand eu si fratele meu eram copii, apoi calatoream cu tramvaiul 1 pe Calea Mosilor cea Veche, atat de pitoreasca cu insiruirea ei de mici magazine in care gaseai si ce nu visai.
Ar mai fi de povestit, dar am devenit nostalgica, amintindu-mi de Bucurestiul acela pe care voi nu-l mai stiti, e drept, fara sticla si betoane pana in cer, dar atat de cald, prietenos, omenesc si parfumat cu tei si salcami.
Sunt sigura ca si signor Domenico Caselli a avut nostalgiile lui. Meritul lui mare nu este Acela ca a iubit oarsul si cuvantul, ci ca ne-a lasat aceste comori de cuvinte despre oras.
Nu ocoliti aceasta carte. Cititi-o in respectul si onoarea autorului. Si pentru a sti ceva in plus.
Interesant de citit si acest articol de pe Historia.ro.
