”La volanul lui Einaudi”, de Mimmo Fiorino
Editura Pavesiana, 2013
Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone
Dintre cărţile despre oameni care au jucat roluri importante într-un domeniu sau altul, un loc aparte revine celor scrise de şoferii acestora. Recent au apărut versiunile în limba română ale mărturiilor celor care au stat (coincidență: pentru vreo 12-13 ani în ambele cazuri) la volanele maşinilor unor personaje cum nu se poate mai diferite, precum editorul Giulio Einaudi și dictatorul Adolf Hitler (“Ultimele zile ale lui Hitler” de Erich Kempka, Editura Meteor Press, 2013).
De ce ar merita cunoscută perspectiva unui șofer personal asupra “șefului”? Pentru că este una cu totul aparte, care completează portretul celui din urmă cu detalii la care alți observatori nu au acces. Iar lui Mimmo Fiorino, șoferul lui Giulio Einaudi, acest demers îi reușește pe deplin. În plus, Fiorino relatează și întâlnirile sale cu mari scriitori italieni precum Mario Rigoni Stern sau Primo Levi, care au publicat la celebra editură a lui Einaudi, dar au fost și prieteni apropiați ai acestuia.
Înainte de a lucra direct cu Einaudi, șoferul îl știa doar din poveștile care circulau în editură:
“Pe Einaudi nu-l întâlnisem, de fapt, niciodată, iar pentru mine era un fel de spirit care plutea prin editură, adică un fel de gaz: nu-l vedeai, dar exista şi-l respirai oricum. Tot ce ştiam despre el erau zvonurile pe care le auzisem în jur, şi erau multe: bineînţeles, doar era vorba de şef. Nu erau prea liniştitoare aceste zvonuri. Se spunea că era un tip arogant, un ursuz mereu furios care se lua de toată lumea. Se spunea că era obişnuit să-şi bea ceaiul la ora cinci, că i-l pregăteau curierii şi i-l duceau în birou şi că, din cînd în cînd, el le spunea: „Azi nu-l vreau, du-l înapoi”. Sau că urla pe coridor la redactori: „Sînteţi nişte idioţi, nu înţelegeţi nimic!”. Ba chiar că uneori lua o carte, o arunca pe jos şi îl punea pe cel care era în faţa lui să i-o aducă. „Cartea asta e făcută prost, coperta nu-mi place”, spunea. Că alteori, cînd urca scara ca să meargă în biroul lui, îşi arunca pe jos pardesiul şi pleca, iar curierul care se afla acolo îl ridica, i-l ducea sus şi-l agăţa în cuierul din birou.
Dacă aş fi ascultat zvonurile – uneori e dificil să te prefaci că nu există, chiar dacă ştii că nu trebuie să te încrezi în ele –, recunosc că aş fi gîndit: „Ăsta probabil că e un dobitoc”. Dar apoi mă mai gîndeam şi-mi spuneam că nu-l cunoşteam deloc, chiar dacă munceam pentru el de şapte ani. Însă dacă ar fi fost într-adevăr cu toane şi inabordabil (şi dobitoc), cum aş fi reuşit să mă înţeleg cu el? Aveam şi eu o fire dificilă, adică o fire insuportabilă. Cum aş fi putut desfăşura munca aia? Dacă aş fi fost şoferul lui Giulio Einaudi, aş fi petrecut împreună cu el o grămadă de timp şi riscam să fie nişte ore îngrozitoare. În fine, dacă şi-ar fi aruncat pardesiul pe jos de faţă cu mine, ar fi putut să sufere de frig un an de zile, dar eu nu i l-aş fi ridicat”.
Relația deloc simplă dintre marele editor și șoferul său personal este descrisă cu o sinceritate dezarmantă, dar și cu multă empatie. Fiorino povestește diverse episoade – unele impresionante, altele amuzante – din perioada colaborării lor. Personalitatea puternică și dificilă a lui Einaudi, cu luminile și umbrele sale, este excelent pusă în evidență de șoferul său. „Giulio Einaudi detesta o grămadă de lucruri, iubea o grămadă de lucruri şi avea o grămadă de obsesii. Iar eu am plimbat toate aceste grămezi vreo doisprezece ani. Înveţi multe lucruri despre o persoană în doisprezece, treisprezece ani. Mai ales dacă îi eşti şofer”.
Fiorino era un tânăr sărac din sudul Italiei venit la Torino să-și caute o slujbă din care să supraviețuiască familia sa, în timp ce Einaudi era unul dintre cei mai mari editori italieni și fiul celui de-al doilea președinte al Republicii Italiene, Luigi Einaudi. Prin intermediul lor, două universuri aparent incompatibile se întâlnesc, se descoperă și se acceptă reciproc, pe parcursul călătoriilor efectuate împreună. Între cei doi oameni, cu preocupări, țeluri și viziuni asupra vieții foarte diferite, se încheagă cu timpul o prietenie solidă și specială, chiar dacă marcată de mici conflicte, repede depășite.
Un astfel de incident este cel în care Einaudi își apostrofează șoferul cu apelativul “Dobitocule!” pentru că n-ar fi încetinit suficient de mult când a efectuat niște viraje. Replica lui Fiorino este fermă și demnă – trage pe dreapta și îl avertizează: “– Dumneavoastră nu mă faceți pe mine dobitoc. Nu vă permit nici dumneavoastră, nici nimănui altcuiva. Dacă nu vă place cum conduc, coborîți și mergeți pe jos”. Deși se teme de concediere, șoferul căștigă respectul editorului…
Deosebit de emoționant este finalul cărții, în care autorul refuză să descrie înmormântarea lui Giulio Einaudi, optând în schimb pentru o soluție de a-i păstra în amintire “viu”: își imaginează cum s-ar fi desfășurat o vizită a celebrului editor la el acasă pentru a cina cu familia șoferului, eveniment care nu s-a produs niciodată, dar pe care Mimmo Fiorino și l-ar fi dorit foarte mult…
