”La noi, când vine iarna”, de Mircea Diaconu
Editura Polirom, Colecția ”Fiction Ltd”, Iași, 2013
Moto: ”Am uitat să spun că cel mai tare pe lume mă tem de milițieni și de oamenii cu ochelari, care oricând pot fi doctori și imediat îți fac injecție.”
Ce frumoasă este copilăria! Ce inocente sunt gândurile și sentimentele copilașilor de câțiva ani! După simpatica ”Kinderland” a Lilianei Corobca, iată avem un alt exemplu reușit de transpunere directă în lumea copilăriei prin romanul ”La noi, când vine iarna”. Autorul este Mircea Diaconu, cunoscut mai cu seamă pentru prestațiile actoricești și, în ultimii ani, ca politician activ. Totuși, aflăm din prezentarea autorului, acesta nu este la prima experiență editorială, ci la a patra, după precedentele ”Șugubina” (1977), ”Scaunul de pânză al actorului” (1985) și ”În Bucureștii de odinioară cu Mircea Diaconu” (1998).
Personajul-narator este un băiat de vârstă nedefinită, dar nu mai mare de, să zicem, 14 ani, ce își trăiește clipele fericite ale copilăriei într-un sat nenumit din România postbelică. Atmosfera este apropiată celei înfățișate de Marin Preda în ”Moromeții”, timpul pare a nu mai avea răbdare, dar inocența copilului transformă această saga a familiei rurale în fața apropierii comunismului într-o poveste simplă, fericită, fără a ține seama decât foarte puțin de ceea ce se întâmplă în jur.
Joaca este pe primul plan, școala ocupă o parte mare din timp, imaginația zburdă și își face apariția prima dragoste, fără ca sentimentele să conteze sau să fie primordiale, ci doar emoțiile apropierii sau ale primelor legături fizice (mâinile înlănțuite sau primul sărut… pe obraz). Gândirea simplă a copilului neajuns în adolescență este imbatabilă, este mereu sinceră și aproape întotdeauna amuzantă, lăsându-ne în fața unor considerente pe care le-am reciti cu mare drag de fiecare dată. Iată un exemplu: despre avioanele care trec la oră fixă, zilnic, deasupra satului, el spune:
”Nu înțeleg de ce toate se duc și nu se întoarce nici unul. De fapt, e normal, din țările calde nici eu nu m-aș întoarce; decât să mă duc cu sania, să mănânc cârnați, să visez draci, să-mi fie frig, să-mi fie dor de căldură, să mă îmbolnăvesc de două ori pe lună, să colind… De fapt, m-aș întoarce. Sau mai bine nici nu mai plec.”
În această lume suavă, se întâmplă însă și drame, și lucruri nedorite, și tragedii: unchii și mătușile nenumărate ale familiei nu vin doar pentru a se sfătui sau a se ospăta din bucate de la țară, ci chiar să își umple sacii cu mâncare de calitate sau să înfigă cuțitul mâniei în spatele tatălui, învățător în sat; unul dintre unchi lasă o pușcă spre păstrare familiei, moare și, drept urmare, tatăl este arestat de noua conducere, comunistă, și păstrat în arest mai multe luni, chiar dacă este nevinovat; adulții din sat îi priveșsc acum ca pe niște paria, spre deosebire de copii, care, în inocența lor, consideră că a avea tatăl arestat este o mare calitate.
Deși copilăria își trăiește în continuare zilele fericite (până și operația pe care o suferă în final i se pare un lucru nemaiîntâlnit și de-abia așteaptă să le istorisească prietenilor prin ce a trecut), copilul dă primele semne de maturizare prematură atunci când nu mai înțelege această lume rea:
”Nu înțeleg de ce trebuie să existe rude și, dacă tot există, de ce trebuie să le dăm noi nuci și fasole bălțată. De ce e tata la închisoare, de ce ne cade gardul, de ce trebuie să le iubim pe tanti, când ele parcă nici nu sunt vii, de ce sunt eu atât de singur, între umbre și icoane, de ce mi-e frică și mi-e trist, când n-am făcut nimănui vreun rău, de ce nu mai știu să merg, de ce l-am omorât pe Gugiuman, de ce?
Doamne, de ce nu mai vine tata?”
”La noi, când vine iarna” nu este cu siguranță o capodoperă, poate nu va fi reținută nici de critica de specialitate. Dacă însă aveți momente în care sunteți triști, în care sunteți împovărați de grijile și responsabilitățile zilnice, deschideți ”La noi, când vine iarna” și, pentru câteva clipe, veți fi din nou copil și veți uita de toate gândurile rele. Eu am făcut-o. Lumea suavă a copilăriei, plină de inocență și spirit ludic, descrisă pe un ton atât de cald și de emoționant, merită redescoperită prin această carte sensibilă, frumoasă, pe care o recomand din toată inima.
6 comments