”Magadan”, de Mihail Solomon
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993
Traducere de Mircea Ivănescu
Experienţa concentraţionară a lui Mihail Solomon este de-a dreptul teribilă: după ce a zăcut în Gulagul original opt ani de zile (1948-56) a fost preluat de cel grefat în România de bolşevici unde a mai supravieţuit alţi nouă ani (1956-64). Destinul său este tulburător, iar evocarea Gulagului sovietic pe care l-a cunoscut în toată amplitudinea sa teribilă în regiunea penitenciară Kolîma, confirmă toate celelalte mărturii aparţinând altor supravieţuitori (ruşi, evrei, polonezi etc.).
Născut la Galaţi în 1909 într-o familie evreiască destul de bine integrată în societatea românească, Solomon a urmat studii juridice, iar după absolvire a practicat mai degrabă publicistica decât avocatura, lucrând pentru ziarele Argus şi Timpul. În anul 1938, când deja atmosfera în România lui Carol al II-lea devenise greu respirabilă (mai ales pentru minoritatea evreiască- ascensiunea guvernului Goga-Cuza a fost de rău augur), Mihail Solomon a devenit corespondentul acestor publicaţii la Londra, unde a şi rămas după izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial. S-a înrolat în Armata Britanică în 1944, activând în Orientul Apropiat. Fiind fluent în limba germană, a vizitat lagărele de prizonieri germani, lucrând pentru Cartierul General al forţelor britanice din Orientul Mijlociu.
Aproape imposibil de înţeles cum după sfârşitul războiului a revenit în 1948 (ce a făcut între 1945-47 nu este clar) în deja de acum Republica Populară Romînă. Pentru a-şi justifica acest gest sinucigaş (în condiţiile în care din România mii şi mii de oameni deja încercau cu disperare să scape), el dă vina doar pe naivitate, dar pare a ascunde mai mult decât lasă la iveală. Angajat la un ziar[1] (cu banii câştigaţi afară (8.000 de dolari) şi-a cumpărat o casă superbă în centrul Bucureştiului), s-a căsătorit doar pentru a fi arestat în plină stradă de către Securitate la 7 februarie 1948 şi predat sovieticilor care l-au transportat la Constanţa, în vechea închisoare otomană. În timpul anchetei, i s-a cerut să dezvăluie planurile Marii Britanici în cazul unui conflict cu Uniunea Sovietică, războiul rece începând, iar toţi cei care avuseseră de-a face cu Aliaţii anglo-americani fiind suspectaţi din start. Chiar dacă era cetăţean român, el a fost condamnat de către o troika specială sovietică la 25 de ani de muncă grea în Gulag.
Periplul lui în Arhipelagul Gulag (sovietic) a fost amplu.[2] Dacă iniţial a fost transportat la închisoarea de tranzit din Dnepropetrovsk (RRS Ucrainaina) apoi la Harkov trecând prin Moscova, a aterizat inntr-un lagăr mai uşor pentru că era situat în partea europeană a Rusiei, la Potma, un lagăr-spital unde muncile erau mai uşoare, tocmai pentru a-i pune pe picioare pe deţinuţi în vederea continuării exploatării scalvagiste. Aici a stat doar patru luni, fiind transferat în vara anului 1949 către Kolîma. Convoiul a fost format din 1000 de deţinuţi îngrămădiţi precum sardele în vagoane (80 în fiecare vagon). Solomon mărturiseşte că li s-a dat varză sărată (şi nu tradiţionalul hering sărat), dar foarte puţină apă, iar după 28 de zile de chin garnitură a ajuns în portul Vanio care se află puţin la nord de Vladivostok, pe coasta sovetica a Oceanului Pacific, şi unde se afla un imens lagăr de tranzit care asigura legătură şi livrarea sclavilor către Kolîma. Aici a şi fost jefuit de blatari şi a făcut cunoştiinţă cu lumea criminală din lagărele sovietice.
Traversarea Marii Ohotsk a făcut-o prefăcându-se că ar fi personal medical într-un cargou construit în 1939 la Glasgow, o comandă a guvernului leton confiscat de Uniunea Sovietică, partea a flotei NKVD. În aceeaşi navă, în cala insalubră erau transportate şi 2000 de deţinute fapt care a stârnit apetitul sexual al blatarilor care ar fi reuşit să spargă peretele despărţitor, însă de data aceasta trupele care asigurau securitatea navei ar fi intervenit şi ar fi împuşcat câteva zeci de blatari. În alte relatări, ştim bine, escortă nu a fost la fel de promptă, permiţând violarea nestingherită a deţinutelor, cele moarte fiind aruncate direct peste bord. După câteva zile pe mare, jumătate din deţinuţi sufereau de rău de mare. Cum arăta capitala „insulei” Kolîma, Magadan în 1949, aşa cum a văzut-o Solomon? Bulevardul central era mai acătării, în rest „Străzile laterale înfăţişau un contrast îngrozitor cu bulevardul principal. Casele cu parter sau un singur etaj erau clădite din buşteni grosolani îmbinaţi laolaltă. Cum nu aveau temelii propriu-zise, cele mai multe se năruiau cam pe la mijloc. Nici aici, nici un om nu s-a oprit din treaba lui ca să se uite la noi. Erau mult prea preocupaţi de grijile lor şi mult prea obişnuiţi cu convoaiele nesfârşite de deţinuţi. Slabi, prost îmbrăcaţi, îmbătrâniţi înainte de vreme, cei mai mulţi dintre ei erau foşti deţinuţi trăind aici în domiciliu forţat, până la noi ordine. Adesea aceste ordine nu veneau niciodată.”[3]
Periplul său în Kolîma a fost destul de alambicat şi greu de urmărit, cert este că el reconfirmă practica sistemul sovietic represiv: deţinutul nu trebuia să prindă rădăcini nici măcar în lagăr. De aceea şi el a schimbat nenumărate lagăre, unele mai dure, altele mai blânde. A muncit în mină, în abataje, în uzine, la construirea fundaţiilor blocurilor de nouă etaje destinate administraţiei în Magadan etc. Solomon atestă la rândul său la fel cum au făcut-o şi Şalamov sau Guinzburg principala modalitate de supravieţuire-firavului sistem sanitar. Care chiar dacă foarte prost dotat, supus unei presiuni fanatstice atât din partea oficialităţilor Gulagului (pentru a păstra cât mai puţini deţinuţi în paturi şi a-i elibera cât mai repede pentru zeul Producţie), cât şi a lumii infractorilor (blatarilor-pentru a folosi termenul utilizat de traducătorii români ai Povestirilor din Kolîma de Şalamov) care doreau să ajungă şi ei în spitale chiar dacă nu erau neapărat bolnavi, pentru a face rost de morfină sau spirt „Spitalele erau extrem de precare şi lipsite de orice confort, dar rămâneau totuşi locurile cele mai apărate din întreagă Siberie. Ai fi făcut orice ca să fii primit într-unul din ele. O zi de odihnă însemna un an de viaţă-această devenise o axiomă în lagăr, şi paradisul însuşi era mai puţin atrăgător decât binecuvântarea de a capătă puţină odihnă în spital”[4]
De asemenea, la fel precum Şalamov, a fost şocat de lumea infracţională din Gulagul sovietic: „În timpul celor nouă ani pe care i-am petrecut în lagărele de pedeapsa sovietice am întâlnit zeci de mii de membri de ambele sexe ai lumii interlope ruseşti. Eram de-a dreptul uluit de puterea şi îndrăzneala pe care o arătau ei. Formau o clasă unanim acceptată, numai a lor, cu propriile lor tradiţii şi reguli de comportare. Aveau legături de-a dreptul de necrezut cu autorităţile din administraţia vastelor lagăre de muncă (…) Problema aceasta a lumii interlope îşi are rădăcini profunde în istoria Rusiei, cu veşnicii ei vagabonzi, cu predispoziţia rusească de a da culori romantice vieţii criminale şi după Revoluţie, cu milioanele ei de orfani”[5] A fost martorul unui proces al blatarilor, sentinţa celui care colaborase cu administraţia fiind cea capitală,[6] condamnatul tribunalului ad-hoc având de ales între a fi spânzurat sau a fi tăiat cu cuţitul. Scena este probabil cea mai zguduitoare din întreaga carte, tânărul delincvent care se supuse judecăţii altor doi blatari cu experienţa, a acceptat fără să crâcnească sentinţa, spre stupefacţia lui Solomon. Condamnatul a preferat să fie spintecat precum un porc, de aceea a fost adus un lighean unde i s-a scurs sângele. Autorul nu a uitat (şi probabil că nu a făcut-o niciodată) urletul animalic pe care l-a scos detiutul înainte de moarte. „În cameră domnea o tăcere apăsătoare. Ochii tuturor erau larg căscaţi de spaima”[7]
După izbucnirea războiului din Coreea (1950), hrana şi aşa proastă a devenit şi mai inconsistentă, scorbutul făcând ravagii. Un ofiţer MVD[8] l-a asigurat că în cazul în care americanii ar fi înaintat până în Kolîma, niciun deţinut nu ar fi fost lăsat în viaţă. O ameninţare care fusese pusă în practică în vara anului 1941 în regiunile expuse ofensivei germane (chiar şi în Basarabia). Solomon relatează şi cum reprezentanţii diverselor obiective industriale din zonă veneau în lagărele de tranzit pentru a-i alege pe cei mai bun sclavi, pipăind muşchii deţinuţilor, pentru că obsesia producţiei era omniprezentă şi de ea depindea şi întregul personal civil care deservea industria Extremului Orient sovietic, importantă pentru economia sovietică şi profitabilă tocmai pentru că nu se punea problema forţei de muncă.
Relatarea lungului calvar trăit de Solomon în iadul Gulagului sovietic, într-unul din cercurile sale cele mai întunecate (pentru că la acest nivel şi Norilsk sau Vorkutalag concurau cu Kolîma) reconfirmă toate tonalităţile şi componentele sistemului criminal a cărui singură menire era uciderea fiinţei umane. Dacă ea ar fi supravieţuit fizic, era oricum pe veci un mutant având în vedere faptul că a fost martoră unor dezumanizări atroce cu întrega ei paleta, de la crime, violuri, trădări, boli etc.. Confirmă faptul aiuritor, rocambolesc: brigăzile de munca părăseau lagărul pentru a parcurge kilometri buni (5-6 sau chiar 10) până la locul de muncă în sunetul unei orchestre formată din invalizi. Alte surse relevă că şi membrii orchestrei plecau la muncă la final, abandonând instrumentele, alăturându-se ultimei brigăzi. Aminteşte şi de siropul extras din acele pinului pitic care se credea că ar alunga scorbutul dar care era atât de rău la gust încât mulţi deţinuţi nu-l puteau înghiţi.
După moartea lui Stalin din martie 1953 sistemul a tărăgănat cât mai mult reformarea Gulagului, din motive evidente[9]. Prima grijă a administraţiilor lagărelor ar fi fost să distrugă numerele pe care deţinuţii le aveau cusute pe îmbrăcăminte şi căciuli şi care aminteau cu atrocităţile naziste din lagărele de exterminare în masă. Ele au fost rupte şi incendiate. Iniţial a existat doar o amnistie (zisă a lui Beria) a pedepselor de până la 5 ani însă foarte puţin deţinuţi politici aveau de ispăşit doar 5 ani. La Kolîma au fost aduşi şi supravieţuitorii grevei generale din Norilsk din 1953 pe care deţinuţii i-au privit cu multă admiraţie. În urmă unor greve repetate, deţinuţii străini au fost strânşi din întreagă zona imensă şi abia la 7 sept 1955 au fost transferaţi pe calea aerului spre Contient, către Habarovsk în Siberia Orientală de unde grupul a urmat o lungă ruta prin Irkutsk, Novosibirsk, Sverdlovsk fiind cazat peste tot numai în închisori, de care Rusia nu a dus niciodată lipsă.
La 1 decembrie 1955 trenul a ajuns în gara la Ungheni. Revenirea în ţara mamă s-a dovedit a fi o cruntă deziluzie, căci se întorceau într-o colonie de facto sovietică (de aceea mirarea lui când la graniţa română a întâlnit aceleaşi uniforme de origine nkvd-istă nu mai poate surprinde) „Pe când mă plimbam pe peronul gării din Ungheni, citeam lozincile de pe ziduri şi urmăream cu privirile unele din trenurile care treceau frontieră. Am avut prilejul să văd faţada poleită care li se arată străinilor când se aflau pe pământul sovietic. Totul era frumos şi prietenos. Toată lumea surâdea. În timp ce priveam afişele colorate, scrise în toate limbile europene, vedeam din când în când în litere mari roşii următorul apel: SCRIEŢI NUMAI ADEVĂRUL DESPRE UNIUNEA SOVIETICĂ.” Ceea ce autorul a şi făcut, departe de sensul dorit de propaganda mincinoasă bolşevică.
La Iaşi grupul a fost separat în două: cei care au fost eliberaţi şi cei care au fost doar transferaţi în Gulagul Republicii Populare Romîne (de remarcat că în prima perioada a ocupaţiei bolşevice până şi grafia numelui ţării şi poporului a fost modificată). Mihail Solomon a făcut parte din cea de a două categorie, pătimind alţi nouă ani în închisorile şi lagărele grefate după modelul sovietic. Însă zelul neofitului a fost prezent: „Au fost multe clipe când aveam să descopăr că temniţele româneşti şi temnicerii români erau încă mai rele şi mai răi decât chinurile pe care le îndurasem în Rusia de pe urmă barbarilor străini.”[10]
Supravieţuind şi acestor îndelungate încercări, a fost eliberat în 1964, probabil printre ultimii deţinuţi politici, plecând definitiv din ţară anul următor, iniţial stabilindu-se în Anglia, iar apoi în Canada. „Dacă acum mai privesc îndărăt spre anii aceia de tortură şi de teroare de la Kolîma, nu pot decât să mă întreb: Este oare ceva pe lume mai splendid, mai preţios, mai de neînlocuit decât libertatea?”[11]
[1] Dar nu specifică numele publicaţiei.
[2] Aşa cum este descris în cartea Magadan, Editura Fundaţiei Culturale Române, traducere Mircea Ivănescu, Bucureşti, 1993. Versiunea originală a apărut în limba engleză în 1971.
[3] Op. cit., pag. 131.
[4] Ibidem, pag. 177.
[5] Pag. 198.
[6] După 1945, în lumea subterană a infracţionalităţii Gulagului sovietic, a izbucnit un adevărat război între blatarii care erau gata să colaboreze cu autorităţile lagărelor, aşa-zişii căţele, şi cei care au rămas adepţii vechilor tradiţii intransigente ale infractorilor.
[7] Pag. 196.
[8] Acronimele poliţiei secrete sovietice s-au tot schimbat de-a lungul timpului în funcţie de organizari şi reorganizări.
[9] Cum să reîncadrezi milioane de deţinuţi în viaţă normală? Dar dezorganizarea economiei care depindea într-o bună măsură de muncă sclavagistă?
[10] Pag. 289.
[11] Pag. 298.
