Jurnalul moscovit, de Walter Benjamin (II)

Jurnalul moscovit, de Walter Benjamin
Editura Idea Design & Print, Cluj, 2008
Traducere de Alexandru Suter

Prima parte aici.

4. Impresii sovietice

În ciuda atracţiei exercitate de ideologia şi sistemul comunist şi asupra lui Benjamin, reflecţiile critice la adresa situaţiei regăsite la Moscova nu lipsesc. “Mai întâi într-un magazin de stat, unde se aflau în partea superioară a pereţilor scene cu figuri din carton, în care era preamărită fuziunea muncitorimii cu ţărănimea. Reprezentări în gustul dulceag, răspândit pe aici: secera şi ciocanul, o roată dinţată şi o altă unealta, meşterite, absolut incredibil, din carton îmbrăcat în mătase. În acest magazin nu se găsea decât marfă pentru ţărani şi proletari. Mai nou, sub <regimul economic> nu se mai produce decât aşa ceva în fabricile de stat. Tejghelele sunt luate cu asalt. Alte magazine, care sunt goale, nu vând stofe decât pe bonuri sau – la liber – au preţuri de neabordat.”[1]

În primele zile, Benjamin a descoperit cât de alunecoasă era capitala sovietică. La propriu! “Câte ceva despre ceea ce este specific Moscovei. Mai ales în primele zile, am fost marcat de efortul de a mă obişnui cu mersul pe nişte străzi complet acoperite de gheata. Trebuie să am atâta grijă la paşii pe care-i fac, încât nu prea mai apuc să mă uit în jur. (…) Se pot vedea foarte des cordoane lungi în faţă magazinelor de stat; pentru unt şi alte produse importante, lumea se aşează la coadă.”[2] Se miră de unicitatea sovietică “Se ajunge şi la locuinţe. Aici se plătesc la metru pătrat. Preţul metrului pătrat depinde de nivelul salariului celui care închiriază locuinţa. În afara de asta, orice cheltuieli ce depăşesc o parte aferentă de 13 metri pătraţi de persoană se plătesc întreit, atât la chirie cât şi la încălzire.”[3]

Benjamin dezvoltă şi subiectul cerşetoriei, unul destul de prezent în relatările călătorilor occidentali în primii ani ai Sovietelor. “Cerşitul nu este unul agresiv, ca în sud, unde insistenţa zdrenţăroşilor mai trădează o urmă de vitalitate. Aici avem o corporaţie a muribunzilor. Colţurile de strada şi, mai ales, cartierul în care străinii îşi văd de treburile lor sunt aşternute cu legături de zdrenţe, asemeni unor paturi în marele spital Moscova, care se află sub cerul liber. Cerşitul în tramvai este altfel organizat. Anumite rute includ opriri de o mai lungă durată. Cu aceste ocazii apar cerşetorii, care fie iau vagonul de la un capăt la altul, împingându-se prin mulţime, fie câte un copil se postează într-un colţ şi începe să cânte. După care îşi adună copeicile. Foarte rar vezi pe cineva să dea ceva. Cerşitul şi-a pierdut fundamentul esenţial, conştiinţa încărcată a societăţii, care deschide cu mult mai mult buzunarele decât mila. Au, ca nicăieri altundeva, diferite etaje, galerii, în care totul arată la fel de gol ca şi în cele ale domurilor – Butucănoasele încălţări din pâslă în care umblă ţăranii şi femeile cu bună stare fac din cizma, cu formă ei strânsă pe picior, aproape un obiect de lenjerie intima, cu toate constrângerile unui corset.”[4]

Benjamin, neştiind limba rusă (lamentări constante în jurnal) mai află ce şi cum de la Reich, rivalul său “Vreau să adaug aici ce am aflat cu un timp în urma de la Reich cu privire la numele pruncilor în ierarhia comunistă. Din momentul în care pot să arate către portretul lui Lenin ei sunt numiţi oktiabrs. În aceeaşi seara am mai aflat un termen bizar. Este expresia foşti oameni, folosita in legătura cu acele cercuri de cetăţeni deposedaţi de revoluţie, care nu au putut să se adapteze noilor condiţii.”[5] Şi pe el l-a bântuit tentaţia intrării în partid cu tot ceea ce aducea aceasta “Încă o reflecţie: intrarea în partid? Avantaje hotărâtoare: post sigur, un mandat, chiar dacă unul virtual. Un contact organizat şi garantat cu oamenii. Împotrivă: a fi comunist într-un stat care stăpâneşte proletariatul înseamnă renunţarea totală la independenţa privată. Practic, îi delegi partidului responsabilitatea de a-ţi organiza propria viaţă. Dar acolo unde proletariatul este asuprit, înseamnă să te raliezi clasei asuprite, cu toate consecinţele care pot decurge mai devreme sau mai târziu de aici. Caracterul seducător al rolului de pionier – în măsura în care nu ai avea colegi ale căror acţiuni să-ţi demonstreze cu fiecare prilej cât de îndoielnică este o asemenea poziţie. În partid: avantajul enorm de a-ţi putea proiecta propriile gânduri într-un câmp de forţă prestabilita. (…) Atât timp cât voi continua să călătoresc, este evident că intrarea mea în partid mai că nu poate fi luată în considerare.”[6]

5. Întoarcerea

Având dificultăţi de adaptare, constată că “Viaţa în Rusia este pentru mine prea dificilă în interiorul partidului, iar în afara lui nu oferă multe şanse, rămânând aproape tot atât de dificilă.“ De aceea, se hotărăşte să plece înapoi în Germania, nu fără a resimţi atât durerea eşecului integrării în sistemul cultural sovietic care i-ar fi permis să rămână lângă Asja. Ultimele rânduri sunt relevante în această direcţie. “Cu geamantanul mare pe genunchi, am alunecat în sanie pe drumul către gară, plângând, în lumina incertă a amurgului.” Despărţirea de iubita letonă nu a fost definitivă căci şi ea a părăsit Moscova, devenind asistenta lui Berthold Brecht la Berlin, trăind o perioada cu Benjamin. Întors la Berlin, filosoful a fost repede dezamăgit căci “Berlinul este un oraş mort pentru cineva care vine de la Moscova. Oamenii de pe stradă îţi par îngrozitori de singuri, fiecare se ţine foarte departe de ceilalţi şi se mişcă stingher în mijlocul unei mari porţiuni de stradă.” Şi descoperă farmecul şi importanţa Moscovei ”noua optică pe care o dobândeşti în ceea ce le priveşte (pe mentalităţi – n.m.) este câştigul cel mai important cu care te întorci după o şedere în Rusia. Oricât de puţin ajungi să cunoşti Rusia – ceea ce înveţi acolo este să observi şi să judeci Europa din perspectiva unei conştiente înţelegeri a ceea ce se petrece în Rusia. Acesta este primul lucru care i se impune unui european luminat. Tocmai din această pricină şederea în Rusia este un test extrem de precis pentru călătorul străin. Căci ea îl forţează să îşi definească poziţia cu cea mai mare fineţe. [7](…) Cine scrutează mai adânc condiţiile ruseşti nu se va simţi prea repede împins spre acele abstracţiuni care se află fără nici un efort la îndemâna europeanului.”[8]

În ciuda dezamăgirilor, poate chiar pentru a le masca, Benjamin scria la 27 februarie 1927 unui apropiat: “pentru mine aceste două luni au fost o experienţă inegalabilă. Am plecat de la premisa că doresc să mă întorc îmbogăţit intuitiv, iar nu teoretic, şi consider acest lucru câştigat.”[9]

6. Mister şi G.R.U.?

Se pare că viziunea  destul  de idilică a filosofului, reprezentant de marcă al Şcolii de la Frankfurt, faţă de comunism, a evoluat, astfel încât ultima sa lucrare, Despre conceptul istoriei. Teze despre filosofia istoriei (1939) reprezintă una dintre cele mai puternice deconstrucţii ale marxismului, fapt ce, conform teorie ziaristului Stephen Swartz evocată în articolul The Mysterious Death of Walter Benjamin,[10] nu i-a lăsat indiferenţi pe agenţii serviciilor secrete sovietice, foarte bine infiltraţi atât în Spania ca urmare a războiului civil şi penetrării masive a taberei republicane cât şi în Franţa.

Conform acestei versiuni, Benjamin nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost lichidat de aceeaşi agenţi care l-au asasinat pe Willi Munzemberg, în aceeaşi perioadă.[11] În favoarea acestei teorii, Schwartz aduce mai multe argumente:

-1. judecătorul spaniol care a anchetat moartea lui Benjamin nu face nici o referire la existenţa morfinei

-2. Benjamin ar fi lăsat o scrisoare de rămas bun adresată lui Adorno uneia din însoţitoarele sale în care îşi explică gestul însă plasează cadrul în satul Portbou din Pirinei în timp ce el se afla în orăşul Portbou de pe coasta catalană dar şi limba în care erau scrise aceste rânduri: în franceză! Greu de crezut că un scriitor de limbă germană ar fi scris în franceză unui alt vorbitor de germană! Textul acestei scrisori ar fi fost distrus de cea căreia îi fusese înmânat, din motive de securitate, fiind reconstituit de aceasta din memorie!

-O altă ciudăţenie relevata de Schwartz: chiar dacă Banjamin avea o viză americană valabilă care i-ar fi dat dreptul să intre cu trenul în Spania, el a ales să treaca Pirineii pe jos ! Inexplicabil, grupului din care făcea parte şi Benjamin i s-a permis de către politia spaniolă să-şi continue drumului către Lisabona a doua zi. În plus, manuscrisul la care Benjamin lucra de mai mult timp şi pe care-l ducea cu sine într-o valiză a dispărut fără urmă (cineva din grupul de refugiaţi a afirmat ulterior că a pierdut-o în trenul care-l ducea de la Barcelona la Madrid).

Motivaţia lichidării lui Bejamin ? La Paris ar fi circulat în nişte cercuri suspecte, înţesate cu simpatizanţi şi agenţi secreţi sovietici care ar fi avut tot interesul să elimine un martor incomod. Această teorie este susţinută şi de faptul că serviciile secrete ale celor două sisteme totalitare se aflau într-o strânsă colaborare, parafată oficial de Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Benjamin a devenit după moartea sa unul din autorii marxizanţi foarte prizaţi în mediile universitare occidentale, de aceea până şi moartea sa ar fi convenit de minune, demonstrând distrugerea individualităţii de către regimurile fasciste, o teorie facilă şi convenabilă. Nu trebuie uitată arta GRU/NKVD în a regiza sinucideri profesioniste.[12]

Sinucidere sau nu, destinul lui Benjamin rămâne unul edificator pentru soarta insignifianta a individului în epoca totalitarismelor.