Jocul ingerului, de Carlos Ruiz Zafon

Jocul ingerului (El Juego del Angel), de Carlos Ruiz Zafon
Editura Polirom, Iasi, 2009
Traducere din limba spaniola si note de Dragos Cojocaru

Au trecut cativa ani de atunci, impresiile si emotiile au ramas la fel de vii, astfel ca in luna decembrie, cumparand de la libraria mea de suflet, Carturesti, acest al doilea volum, Jocul ingerului, am procedat precum catelul ce-si ingroapa osul pentru a se bucura mai indelung de posesia lui si de promisiunea delectarilor ce vor veni! Am pus cartea in asteptare pe masuta unde adun deliciile lecturilor viitoare si le dau tarcoale in asteptarea momentelor sufletesti prielnice. Si chiar m-a distrat comparatia mea cu catelul, el isi prezerva emotia stomacului, eu pe cea a mintii si a sufletului.

Caci trebuie sa va spun ca scriitura lui Carlos Ruiz Zafon este pentru mine un ospat grandios, o hrana abundenta ce se adreseaza in acceasi masura atat mintii cat si sufletului.

Carlos Ruiz Zafon este un scriitor inteligent si profund. Inteligent pentru ca se adreseaza celor mai profunde trairi si aspiratii – repet – ale mintii si ale sufletului omenesc: iubirea, prietenia, pasiunea, credinta, misterul, creatia, darul vietii si condamnarea la viata, intr-o singura expresie rotunda si atotcuprinzatoare – conditia umana! Si in felul acesta inteligent, dar si laborios creativ, Carlos Ruiz Zafon si-a castigat o imensa si devotata armata de cititori din toate colturile lumii.

Si daca primul volum este dedicat dragostei fata de cuvantul scris, fata de lectura, fata de literatura, acest al doilea tom sintetizeaza chinurile creatiei, ne introduce in laboratorul scriitorului, care cu pretul fiecarei respiratii si fiecarei picaturi de sange din trupul sau, ratacind prin tenebrele vietii exterioare, dar si scufundandu-se in propriile spaime, cautari si sperante interioare, isi zamisleste scrisul cu pretul – adesea, al propriei vieti.

In acest sens, primul paragraf al romanului este emblematic in ceea ce priveste mesajul: “Un scriitor nu uita niciodata momentul cand, pentru prima oara, primeste cativa banuti sau un elogiu in schimbul unei povesti. Nu uita niciodata momentul cand, pentru prima oara, simte in sange dulcea otrava a vanitatii …..(…). Un scriitor e condamnat sa-si aminteasca acest moment, fiindca in clipa aceea e deja pierdut, iar sufletul sau are deja un pret.”

In decorul gotic al Barcelonei (“Orasul blestematilor”) anului 1920, in redactia ziarului La Voz de la Industria, tanarul jurnalist David Martin, primeste prima provocare adevarata, de la don Basilio, redactorul sef, care ii cere “ Adu-mi o poveste pe care n-am mai citit-o pana acum, iar daca am mai citit-o, adu-mi-o asa de bine scrisa si povestita, incat sa nu-mi dau seama”. Si din acest moment, singurii prieteni ai scriitorului “erau facuti din hartie si cerneala”. Din acest moment viata tanarului nu ii mai apartine siesi, apartine scrisului, apartine idealului sau de a-si pune talentul in amprenta clapelor vechii masini de scris Underwood. Cea mai iubita carte a tanarului David este “Marile Sperante”, iar Carlos Ruiz Zafon – asemeni lui Dickens, isi elaboreaza intriga iscusita si ne conduce prin strazile si aleile Orasului blestematilor, prin cladirile vechi precum “Casa cu Turn”, “Libraria Sempere si Fiii”, “Cimitirul Cartilor Uitate”. In acest decor fantomatic, tanarul David isi consuma fortele pana la epuizare, intre sentimentele de iubire fara speranta pentru Cristina si in efortul creatiei adevaratei sale opere literare. Insa romanul sau “Pasii cerului” este eclipsat de aparitia romanului “Casa cenusii” al mecenei si mentorului Pedro Vidal – de fapt reconceput, scris si rescris tot de catre David.

Din acest moment al povestirii, am facut o asociere cu istoria lui Faust! Acesta, in pragul batranetii decrepite, si-a vandut sufletul diavolului, pentru a-si recastiga tineretea si pentru a-si trai iubirea. David Martin se afla in pragul mortii, macinat de o boala grea, agravata de efortul si sacrificiile creatiei. Aflat in fata tentatiei supreme, el isi vinde talentul, in schimbul vietii care ii va permite sa SCRIE!. Cumparatorul este un straniu proprietar al editurii “Editions de la Lumiere” din Paris, pe nume Andreas Corelli, acelasi care cu ceva vreme in urma ii scriese ca “ …viata e facuta din mari sperante…”, iar obiectul tranzactiei (speranta de viata) este conceperea unei opere care sa reveleze omenirii o noua credinta caci – spune corupatorul: “ Nu-ti cer sa inventezi nimic din ce n-a fost deja inventat, intr-un fel sau altul. Iti cer pur si simplu sa ma ajuti sa-i dau de baut celui insetat”.
Straniu, edificator si plin de intelesuri este dialogul dintre cei doi, cu privire la credinta, pe care il redau mai jos:
“- Dumneata de ce crezi ca de-a lungul istoriei, credintele de tot felul apar si dispar?
– Nu stiu. Presupun ca din pricina unor factori sociali, economici sau politici…Istoria nu e punctul meu forte.
– Istroria e groapa de gunoi a biologiei, Martin.
– Cred ca am lipsit la lectia asta.
– Aceasta lectie nu se preda la scoala, Martin. Aceasta lectie ne-o dau ratiunea si observarea realitatii. Este o lectie pe care nimeni nu vrea s-o invete si, ca atare, trebuie s-o analizam ca sa ne facem bine treaba. Orice sansa de afacere porneste de la incapacitatea altcuiva de a rezolva o problema simpla si inevitabila.
– Vorbim de religie sau de economie?
– Alege dumneata terminologia.
– Daca va inteleg bine, sugerati ca credinta, faptul de a acrede in mituri. Ideologii sau legende supranaturale e o consecinta a biologiei.
– Nici mai mult, nici mai putin.
– O viziune oarecum cinica, daca e sa vina din partea unui editor de texte religioase, am observat eu.
– O viziune profesionista si nepartinitoare, nuanta Corelli. Fiinta omeneasca crede la fel cum respira, pentru a supravietui.
– ….
– Sta in firea noastra sa supravietuim. Credinta e o reactie instinctiva la aspecte ale existentei pe care nu le putem explica in alt fel, fie ca este vorba despre vidul moral pe care il percepem in univers, despre certitudinea mortii, despre misterul originii lucrurilor sau despre sensul prorpiei noastre vieti, ori despre lipsa acestui sens. Sunt aspecte elementare si de o extraordinara simplitate. Insa propriile nostre limitari ne impiedica sa raspundem fara echivoc la aceste intrebari si, din acest motiv, generam, ca aparare, o reactie emotionala. E pur si simplu biologie.”

In general, intalnirile si discutiile dintre Cumparatorul Corelli si Vanzatorul David Martin se desfasoara intr-un amalgam cuceritor de cinism, ratiune, spirit dar si speranta, caci cel ce se doreste creatorul unei noi religii subliniaza ca “ Ceea ce vreau de la dumneata este forma, nu fondul. Fondul este mereu acelasi si e inventat de cand exista omul ca fiinta. E intiparit in inima lui ca un numar de serie. Ceea ce vreau de la dumneata e sa gasesti un mod inteligent si seducator de a raspunde la intrebarile pe care ni le punem cu totii si sa o faci din perspectiva propriei dumitale interpretari a sufletului omenesc, punandu-ti in practica arta si mestesugul. Vreau sa-mi aduci o naratiune care sa trezeasca sufletul din om.”

Cumparatorul (“Patronul” – cum este numit de catre David Martin) si vanzatorul, ambii profesionisti in domeniul lor, sunt din nou definiti de Corelli in urmatoarele cuvinte tulburator de perverse in adancul lor:
“- Spune-mi, dumneata ai citi Biblia?
…..
– Fragmente, ici si colo, presupun, am murmurat.
– Presupui. Ca mai toata lumea. Grava eroare. Toata lumea ar trebui sa citeasca Biblia. Si s-o reciteasca. Credinciosi sau nu, n-are importanta. Eu o recitesc cel putin o data pe an. E cartea mea preferata.
– Sunteti un credincios sau un sceptic? Am intrebat.
– Sunt un profesionist. Si dumneata la fel. Ceea ce credem sau nu este irelevant pentru realizarea muncii noastre. A crede sau a nu crede e un act de slabiciune sufleteasca. Stim sau nu stim si cu asta basta”.

Si cu un talent debordant, intr-o constructie perfecta si stralucita, Carlos Ruiz Zafon isi arunca eroii in continuare intr-o poveste tenebroasa cu tuse care mi-au amintit de Edgar Alan Poe, marcata de mistere stranii si de scufundari in tenebroase meandre ale sufletului omenesc, in mijlocul acestui unic oras Barcelona, despre care straniul Corelli ne spune: “Vizitatorii ocazionali cred cu naivitate ca in acest oras e mereu soare si cald….Insa eu spun ca, mai devreme sau mai tarziu, Barcelonei i se oglindeste pe cer sufletul ei vechi, tulbure si intunecat.”.

Jocul manipulator al ingerului negru continua si ne cutremura si ne facem sa gandim, sa ne indoim, sa ne reintoarcem si sa cautam adevarul si lumina:
“ – Lamuriti-mi un lucru. Dumneavoastra cautati credinta sau dogma?
– Nu ne putem multumi ca oameni cred. Trebuie sa creada in ce vrem noi sa creada. Si nu trebuie sa puna acel lucru sub semnul intrebarii, nici sa plece urechea la cei care-l pun sub semnul intrebarii. Dogma trebuie sa faca parte din identitatea noastra. Orice e pus sub semnul intrebarii este dusmanul nostru. Este raul. Si e dreptul si indadatorirea noastra sa-l infruntam si sa-k distrugem. Aceasta e singura cale spre salvare. A crede pentru a supravietui.”

Intr-adevar cerul Barcelonei este tulbure si pamantul ei mai geme inca de crimele Inchizitiei, infaptuite in numele dogmei.

Explorarea conditiei scriitorului, creatorului paginilor scrise in corelare cu sacrificiile sale, cu singuratatea sa sociala este tulburatoare. Au fost momente cand oprirea lecturii a devenit stringenta, o pauza de meditatie, de filtrare a gandurilor si sentimentelor bogate stranite de paginile cartii, a dat o alta perceptie si acceptie a ideilor autorului. Si am inteles ca “adevarul doare”! Daca am inteles bine! Va trebui sa revin!

Carlos Ruiz Zafon este un mare iubitor si slujitor al cartii. Iata cateva fragmente de suflet, desprinse din naratiuniea Jocului Ingerului:
“Am intrat in librarie si am respirat acel parfum de hartie si magie pe care, in mod inexplicabil, nimanui nu i-a trecut prin minte sa-l imbutelieze…”
“Locul acesta (Cimitirul Cartilor Uitate) este un mister. Un sanctuar. Fiecare volum, fiecare carte pe care o vezi, are suflet. Sufletul celui care a scris-o, si sufletul celor care au citit-o, care au trait-o si care au visat-o. Ori de cate ori o carte trece in mainile altcuiva, ori de cate ori cineva isi plimba privirea prin paginile sale, spiritul ei creste si se intareste. In locul asta, cartile de care nimeni nu-si mai aminteste, cartile care s-au pierdut in timp, traiesc pentru totdeauna, asteptand sa ajunga in mainile unui nou cititor, ale unui nou spirit…”

Pana la urma, Infernul pare a avea si parti bune, iar Creatia poate fi una dintre acestea!

Si pentru deliciul celor ce se vor apleca asupra paginilor acestei carti, vreau sa va indrum spre site-ul autorului, unde veti avea placerea sa va informati asupra profilului lui Carlos Ruiz Zafon, sa cititi acel tulburator “Why I Write”, sa ascultati muzica originala scrisa de catre aceast complex contemporan al nostru si multe, multe altele…

Puteti comanda cartea acum pe Cartepremium.ro.