“Jack: Biografia lui Jack Nicholson”, de John Parker
Editura Publica-Victoria Books, Bucureşti, 2011
Traducere din limba engleză de Monica Mitarcă
Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Publica.
Moto: „A intrat în rândul starurilor ca un amestec de Hollywood vechi şi Hollywood nou, ambalate într-un pachet unic, complet diferit – fie că e bun sau rău –, ca tot ce ţine de el. Gama de roluri în care a jucat a depăşit multe dintre cele mai aventuroase şi provocatoare graniţe, de la Diavolul însuşi la faimoasa portretizare a Jokerului în Batman şi, în ultimii ani, ducând acea „diferenţă” mai departe, la personajele care au apărut odată cu înaintarea în vârstă.”
Ceea ce este, în primul rând, interesant în cazul biografiilor apărute la Editura Publica, este că aflăm despre fiecare dintre personalităţile descrise amănunte pe care, poate, nu le-am fi descoperit din alte surse şi, de asemenea important, că ne este prezentată evoluţia unei cariere pe tot parcursul ei, fără a fi eludat niciun detaliu care ar fi fost departe de noi dacă am fi urmărit numai realizările publice ale persoanei în cauză.
Jack Nicholson este un astfel de personaj şi, alături de Al Pacino şi Sean Penn, despre care voi scrie în viitorul apropiat, este unul dintre actorii pe care i-am urmărit cu mare atenţie de-a lungul timpului, ale cărui filme le-am descoperit încet-încet până la a-l considera unul dintre cei mai importanţi actori din istorie.
Cum spuneam mai sus, l-am redescoperit pe jack cu ocazia acestei biografii scrisă de John Parker, unul dintre jurnaliştii care au ca principa obiect de activitate tocmai studierea vieţii şi carierei starurilor, el reuşind până acum să scrie cărţi biografice despre Robert De Niro, Sean Connery, Warren Beatty, Richard Gere şi Bruce Willis, pe care, cu excepţia primeia, deja tradusă la Editura Publica, am dori să le citim cât mai curând şi în traducere românească.
Puţină lume cunoaşte, iar noi am aflat din această carte, că el jucase, până în 1969 (prima sa reuşită), în foarte multe filme de categoria B (cel mult), acele filme cu un subiect de acţiune/thriller/horror, care nu surprind emoţii, care nu au personaje bine definite, care doar aduc spectatorul mediu în faţa marelui ecran, de multe ori difuzat în cinematografele în aer liber, filmate în doar câteva zile. El se destăinuie cu privire la această perioada a vieţii sale: „Oamenii care nu mi-au văzut (primele) filme e mai bine că nu le-au văzut… dar, ca toţi actorii, aveam nevoie să lucrez. Am făcut toate filmele acelea pentru că erau singurele roluri de care puteam face rost”, spunea Nicholson, într-o evaluare francă a rolurilor de actorie din următorii câţiva ani de la marginile Hollywoodului, în care a apărut aproape mereu în filme cu costuri reduse, făcute rapid, care pe atunci erau numit filme „de exploatare a adolescenţei”, majoritatea cu Corman.”
Jack Nicholson a intrat astfel destul de târziu în atenţia publicului de cinema, la vârsta de 32 de ani, cu pelicula Easy Rider, unde a fost, de altfel, şi nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. Un rol interesant, plin de patos şi emoţie, interpretând un avocat rebel, alcoolic şi spiritual, ce doreşte să scape de orăşelul său, şi se alătură celor doi motociclişti pentru a ajunge la New Orleans de Mardi Gras. Un film care a surprins starea de spirit a Americii din acea vreme, pentru că, să nu uităm, suntem în epoca Hippy, a războiului din Vietnam, a revoltei tinerilor din întreaga lume, a spiritului liber al acestora.
Au urmat alte şi alte filme, alte şi alte succese, nominalizări la Oscar şi premii câştigate, enunţate pe larg în carte, transformări de direcţie în cinematografia personală, odată cu trecerea timpului şi cu înaintarea în vârstă. Este important să îţi faci timp să vezi toate aceste filme, toate aceste roluri excepţionale ale sale şi tranformările despre care vorbeam. Vom descoperi astfel că Jack nu a fost poate niciodată un „bărbat fatal”, ci mai degrabă un actor complet, capabil să se integreze oricărui rol şi care le-a analizat cu tenacitate, a descoperit propriile personale, impregându-le cu personalitate, cu o psihologie proprie, cu sentimente sau, dacă rolul o cerea, cu lipsa acestora.
John Parker spune foarte clar toate acestea: „La drept vorbind, Nicholson nu fusese niciodată un mascul în rol principal, în sensul strict al termenului. Actor de rol principal, da, însă nu fusese nici destul de chipeş, nici de eroic, aşa că, din acest punct de vedere, Nicholson – poate pentru că înflorise mai greu – a ratat roluri de tipul celor pe care le-au avut Gable, Grant, Huston şi, mai târziu, Brando, Dean, Redford şi McQueen. Nefiind în mod special arătos, a intrat direct în categoria actorilor de compoziţie.” Şi are mare dreptate!
Să ne amintim, în acest sens, măcar unul dintre cele mai bune roluri ale sale, cel din „Zbor deasupra unui cuib de cuci” şi pregătirile pentru acesta, aşa cum sunt descrise în această carte. Decorul pentru film a fost chiar un institut de boli mentale, unde se aflau internaţi 582 de pacienţi, majoritatea clasificaţi de către autorităţi drept nebuni infractori. Jack a făcut cu prilejul vizitei acolo turul întregului spital şi a urmărit modul în care pacienţii primeau tratamentul cu şocuri electrice. Pare o acţiune de tipul celor făcute de Robert De Niro, un adevărat maestru al intrării cu toată fiinţa în sufletul personajelor pe care le interpreta. Iată ce declara Jack despre acest rol: „Există o anumită cantitate din personaj care rămâne în tine, de care nu poţi scăpa: eşti într-un salon de nebuni şi asta e. Devenise din ce în ce mai greu să creez o linie de demarcaţie între realitate şi ficţiune, pentru că unii din oamenii închişi acolo arată şi vorbesc atât de normal… Nici n-ai zice că-s nişte criminali”
Jack nu a fost niciodată un conformist în relaţiile publice, nici în relaţiile cu ceilalţi oameni, deşi mereu a fost corect şi loial cu prietenii săi, iar aceşti au rămas aproape de el pentru întotdeauna: „Este o caracteristică a lui Nicholson să fie loial şi să spere la loialitate din partea prietenilor, prin urmare, majoritatea oamenilor pe care i-a cunoscut şi cu care s-a împrietenit la sfârşitul anilor 1950 şi la începutul anilor 1960 încă mai erau parte a vieţii sale când a îmbătrânit.” Nici despre relaţiile cu femeile nu a fost altfel, iar pentru mine a fost şi a rămas o surpriză faptul că a fost într-o relaţie de peste 17 de ani cu Anjelica Huston, o frumuseţe pe care doar el a apreciat-o cu adevărat (mie personal nu mi se pare!) sau faptul că a făcut un copil cu o adevărată frumuseţe a anilor ’70, Susan Anspach, pe care am remarcat-o în „Five Easy Pieces”.
Nu sunt uitate nici lecturile sale, pentru că orice actor care se respectă trebuie să îşi lărgească aria culturală, să citească şi să vizioneze filme cult şi piese de teatru, indiferent de felul în care şi-a trăit viaţa de până atunci, de mediul în care a crescut. Iată o descriere a bibliotecii sale din perioada primelor succese cinematografice: „Cititul era una dintre plăcerile care-l absorbeau, iar pe raftul său de cărţi din iarna 1971-1972 se găseau: Operele complete ale lui Marcel Duchamps, Shakespeare, Harry, the Rat with Women de Jules Feiffer, The Primal Scream, o selecţie din Herman Hesse, Edgar Cayce despre Reîncarnare şi The Group Sex Tapes. Substanţiala sa colecţie de albume conţinea o selecţie variată: Rolling Stones, Dylan, Cat Stevens, All Things Must Pass al lui George Harrison, valsuri de Strauss înregistrate de Fritz Reiner şi bucăţi de succes din Rimsky-Korsakov.” Impresionant, nu? Şi nu este singura surpriză care ni se rezervă în această interesantă biografie.
