„Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, de Norman Davies (2 vol.)
Editura Polirom, Colecția Historia, București, 2014
Traducere de Carmen Bartl
Prima parte aici.
Fascinantă este povestea unirii Poloniei şi Lituaniei – cine ar fi prezis că aceasta avea să dureze atât de mult şi să influenţeze destinele ambelor popoare, şi a celui polonez şi a celui lituanian, atunci când astfel de uniunii erau la ordinea zilei, dar efemere? Actul fundamental care a condus de la o uniunea monarhică personală sub dinastia Jagelloniană (ultimul rege al acestei dinastii Sigismund August nu avea moştenitori) la o uniune constituţională a avut loc în anul 1569, când Polonia şi Lituania, dat fiind pericolele comune care le păşteau, au acceptat Rzeczpospolita –republica-confederaţie, cu o politică unică, indivizibilă, un singur rege ales (e drept, pe viaţă, dar puţini regi aveau norocul să trăiască mult în Evul Mediu!) şi nu născut, un singur Seim, o singură moneda etc. „Lituanienii aveau să-şi păstreze propriile legi, propria administraţie, propria armata, precum şi titlurile familiilor princiare. Detaliile au fost stabilite de comun acord.” [1] Uniunea avea să dureze până în 1772, când a avut loc prima împărţire a Poloniei.
Regăsim şi în istoria Poloniei marele mit al Poloniei că bastion al Creştinătăţii occidentale (antemurale christianitatis), un mit care a fost comun şi Ungariei, dar şi micilor principate valahe, a căror putere militară era mult mai neînsemnată decât a celor două regate. „Catolicismul polonez a fost marcat nu atât de spirit misionar expansiv, cât de o puternică evlavie în interior. Prin tradiţie neagreând convertirile forţate şi neavând sprijinul puterii civile, Biserica nu putea recurge la metodele feroce aplicate în Spania, Italia sau chiar Boemia vecină.” 40% din populaţia Uniunii era formată însă din ortodocşi, dar şi uniaţi. În acest context, se menţionează viaţa şi activitatea lui Petru Movilă (1596-1647), mare duşman al unirii cu Biserica Romano-Catolică, mitropolit ortodox al Kievului, fondator al Academiei Movileana în 1632, „prima instituţie de învăţământ superior în lumea slavă de la răsărit, rivalizând cu colegiul iezuit local.” Acestui talemş -balmeş confesional i se alăturau calvinii (care avea aderenţi în rândul nobilimii mijlocii), luteranii (populaţia germană din oraşe), musulmanii (tătarii care au servit în armatele polono-lituaniane), armenii, mozaicii.
Puterea, dar totodată slăbiciunea Uniunii, a fost determinată de foarte marea putere pe care o avea nobilimea. E drept, sistemul avea elemente certe de democraţie extinsă la nivelul nobilimii care se întrunea în dietine locale şi Dietă Regatului (care după Uniunea din 1569 avea chiar două camere: Senatul cu 140 de membri şi Camera trimişilor cu 170 membri din Regat şi 48 din Marele Ducat), deţinând puterea legislativă dar şi executivă, atât timp cât la moartea vechiului rege era convocată pentru a-l alege pe noul rege, să recunoaştem, un model revoluţionar pentru acea perioadă (firesc acum, dar nu şi pe la 1600 sau 1700), „Alegerea regelui în Polonia era un eveniment deosebit. Teoretic, fiecare nobil din Republica avea dreptul să participe; în practică, participau de obicei zece-cincispreze mii. Aceştia veneau călare şi se adunau pe câmpia Wola, lângă Varşovia, formând şiruri organizate în jurul pavilioanelor provinciilor lor. Orice nobil catolic-cetăţean sau străin- avea dreptul să candideze”. Însă acest sistem avea şi dezavantaje: nobilii erau înarmaţi şi pasionali în actul decizional, uneori iesind adevărate bătăi sau chiar războaie civile între taberele adverse.
În 1573, nobilimea a formulat chiar nouă articole drept condiţie pentru acceptarea regelui Henric al II-lea de Valois, care s-au păstrat după aceea şi care s-au transformat într-un fel de constituţie care limita puterea absolută a regelui, putere care era norma în Europa acelor vremuri, neîncorsetată de nimeni şi nimic. „De la încoronare până la înmormântare, regele nu-şi putea face nici o iluzie: el era sclavul, iar nobilimea era stăpânul lui.”[2] Cu toate acestea, regelui îi rămâneau destule pistoane politice şi economice (dieta nu se întrunea decât 6 săptămâni, în restul timpului regele administra şi conducea, în plus, domeniile regale numărau o şesimea din suprafaţă Uniunii). În urma războiului civil din 1667 în care regele a fost învins de rebelul Jerzy Lubomirski, a fost semnat armistitul de la Andrusovo, prin care Uniunea ceda Marelul Cnezat al Moscovei întinse teritorii din Ucraina (Kiev printre altele), pentru că în loc să înfrunte o ameninţare foarte serioasă dinspre est, regele polon şi armata s-au concentrat către vest, pentru a înăbuşi, fără succes, revolta lui Lubomirski. Toate acele teritorii estice au intrat în componentă Rusiei, contribuind la fortificarea sa.
Sistemul era avansat şi foarte democratic, dar a fost unul din motivele prabuşirii Poloniei, căci, de exemplu, deciziile se luau atât în Dietă, dietine sau la alegerea regelui prin unanimitate şi nu vorbim de câteva zeci de aleşi ,ci de mii de nobili înarmaţi, foarte siguri pe ei şi pe drepturile avute! A fost dezvoltat şi sistemul de a bloca total activitatea Dietei prin înregistrarea unui veto şi părăsirea lucrărilor! În timpul lui August al III-lea (1733-1763), un singur Seim a reuşit să promulge legi! Dar „privită din perspectiva Varşoviei, Wilno-ului sau Kievului, viaţă în Republica-în ciuda dificultăţilor sale- părea mult mai bună decât viaţa în oricare din ţările vecine. Pentru generaţiile de polonezi care au asistat direct la gesturile lui Ivan cel Groaznic, la subjugarea Ungariei de către Poarta Otomană sau la distrugerea nobilimii din Boemia de către Habsburgi, absolutismul era totuna cu tirania”.
Fascinantă este şi asceniunea principelului transilvănean Ştefan (Istvan) Bathori, născut la Şimleul Silvaniei, în judeţul Salaj de acum, pe tronul Uniunii polono-lituaniene în 1576, o domnie importantă care a durata până în 1586. Bathori se înţelegea cu supuşii săi vorbind limba latină, lingua franca în Evul Mediu, şi a revigorat Republica. Bathori a fost cel care reechilibrând finanţele publice şi ale Coroanei, câştigând încrederea nobililor care i s-au alăturat, a reuşit să-l învingă pe Marele cneaz al Moscovei, celebrul Ivan cel Groaznic, recuperând teritoriile cucerite anterior de muscali. Războiul a durat şapte ani, nimic neobişnuit pentru acea epoca, între 1576-1782, iar Bathori a luat cu asalt teritoriile aflate sub control rusesc, armata lui 22.000 de cavaleri şi 100.000 de oşteni fiind alcătuită din polonezi, lituanieni, prusaci, unguri, regimente scoţiene, ofiţeri italieni, francezi, spanioli care a reuşit a pună o mare presiune pe teribilul psihopat Ivan cel Groaznic.[3] După scurta domnie a lui Bathori, acesta a fost urmat de legătură suedeză (patru regi din dinasitia suedeză Vasa care aveau să domnească din 1587-1668), dinastie care a dus nenumărate războaie cu Mare Cnezat, ajungând la un moment dat să fie implicată şi în razboaiele civile dintre diversele facţiuni boiereşti, ocupând pentru scurt timp chiar Moscova (garnizoană polonă avea însă să fie măcelărită), ceea ce nu a mai fost la îndemâna germanilor, într-un cu totul alt context istoric.
O constanta a fost şi conflictul din sud cu tătarii, care jefuiau când Republica în folosul Moscovei sau Marele Cnezat în folosul Republicii, jafuri la care se alăturau şi cazacii de pe Nipru. De altfel, amintirea acelor vremuri de pustiiere a tătarilor a rămas adânc întipărită în conştiinţa românilor (evident, se îndreptau către zonele mai bogate din Uniunea polono-lituaniană, dar nu se dădeau în lături să jefuiască nici Moldova, Muntenia sau Transilvania). Polonezii s-au luptat şi cu otomanii, celebra fiind bătălia de la Hotin din 1621, când o armata formată din polonezi şi cazaci a fost încercuită de armata otomană condusă chiar de sultanul Osman al II-lea. După o lună de asediu şi un contraatac al cavaleriei polone, cele două tabere au căzut la pace. Răscoala cazacilor de pe Nipru conduşi de Hmelniţki (1648-51 )[4], în care au fost implicate şi forţele armate ale Moscovei, suedezii, turcii otomani şi chiar transilvănenii lui Razoczi a grăbit sfârşitul puterii Uniunii, dovedind şi limitele de anduranţă ale sistemului descentralizat şi destul de democrat (la nivel nobiliar), dar care nu putea face faţă unor forţe invadatoare decise, venind din mai multe direcţii. „Efectele distructive ale răscoalei sunt incontestabile. Pentru Republica luată că întreg, răscoala a grăbit un proces de declin care nu a mai putut fi inversat niciodată. Pentru toţi cetăţenii Republicii, a provocat o adevărată distrugere a vieţii şi a proprietăţii la fel de dezastroasă ca şi Războiul de Treizeci de Ani în Germania.” Mulţi civili evrei au fost asasinaţi cu această ocazie, atât de cazaci cât şi de muscali (aproximativ 56.000, diminuarea generală a minorităţii evreişti fiind de 100.000-unii au fugit din zona devastată).
(va urma)
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro.
[1] Istoria Poloniei. Terenul de joaca al lui Dumnezeu, de Norman Davies, Editura Polirom, 2014, traducere Carmen Bartl, pag. 149.
[2] Pag. 289.
[3] Care in 1579 pierduse deja 300.000 de soldati, 40.000 fiind luati prizonieri de polonezi.
[4] Asumat de poporul ucrainian ca mare erou, dar si de istoriografia comunista, ce a vazut in el conducatorul unei rascoale de clasa, ceea ce era complet fals, dar stim lentilele prin care marxistii studiau intreaga istorie a omenirii.
