”Istanbul Istanbul”, de Burhan Sönmez
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2016
Traducere din limba turcă de Leila Ünal
Un zguduitor poem de dragoste închinat Istanbulului, apreciază John Ralston Saul (scriitor și eseist canadian) cea de-a treia carte a scriitorului turc Burhan Sönmez, o carte dedicată orașului Istanbul și creată după modelul Decameronului, în fiecare zi unul dintre personajele cărții preluând rolul de narator. Studentul Demirtay, doctorul, frizerul Kamo și unchiul Küheylan devin povestitori în neîncăpătoarea celulă a închisorii, fiecare dintre ei reprezentând o suferință ascunsă, suferință universală în înțelesul ei, dar atât de singulară în durerea pe care o provoacă individului. Nu degeaba autorul conchide romanul folosindu-se de cuvintele lui Mansur al- Hallaj: Iadul nu este locul unde suferim, Ci locul unde nimeni nu știe că suferim. Putem spune, prin urmare, că romanul este închinat suferinței adânc ascunsă în sufletele noastre, suferință ce nu transcede la suprafață, dar care își lasă amprenta asupra acțiunile noastre.
Istanbulul este trecut prin ochii celor patru protagoniști, orașul beneficiind fie de candoarea unchiului Küheylan, fie de realismul studentului și a doctorului, colegi de celulă și de suferință. Unchiului Küheylan cunoaște orașul doar prin prisma poveștilor tatălui său pentru ca acum, când se afle pentru prima dată în oraș, să fie capabil să descopere doar subteranul, aspect ce nu-l împiedică să vadă Istanbulul cu ochii minții sau prin prisma povestirilor celorlalți. În schimb, frizerul Kamo aduce suferința individuală în prim plan, pe care o corelează cu poveștile orașului, adică a clienților săi de la salon.
Sönmez aduce împreună dragostea pentru Istanbul cu neajunsurile care pot apărea atunci când omul cucerește lumea, un aspect important evidențiat de către autorul turc fiind schimbarea ce are loc în sufletul locuitorilor orașului, dar și a celor care se află în afara lui, orașul devenind o linie de demarcație clară între cele două categorii sociale. Orașul impulsionează spre continuă dezvoltare și cucerire. În același timp, apare întrebarea în ce hal îi adusese pe acești oameni timpul trăit în oraș? căci se pare că omul s-a clădit pe sine odată cu construirea orașului și că s-a șlefuit în timp ca o bucată de marmură.
Istanbulul, simbol al istoriei, loc aflat la răscruce, devine marcă a poveștilor spuse de prizonierii subteranelor Istanbulului sau ale lui Dostoievski:
Marea și pământul erau și înainte de om, dar orașele sunt lumea pe care el a făurit-o. Înțelegi că orașul s-a născut datorită omului și că are nevoie de el așa cum florilor le este necesară apa. La fel ca frumusețea naturii, frumusețea orașelor constă în existența lor.[…] Istanbulul este ca o fântână, e și adânc, și strâmt. Pe unii îi amețește adâncimea lui, alții se simt stânjeniți de îngustimea lui.
Consider că lumea lui Sönmez este una imensă și că talentul lui de a întrepătrunde ideile este pe măsură. La o primă vedere am putea afirma că romanul este dedicat orașului și frumuseței sale, însă e vorba de mult mai mult. Odată cu înaintarea lecturii, prizonirii par să ocupe locul principal în carte și totuși, poveștile lor nu reprezintă decât un al alt plan al romanului. O idee foarte importantă a romanului, poate chiar ideea de bază, o constituie dezvoltarea ființei umane până la statutul de creator ce contravine cu imersiunea acesteia la statutul primar. Atunci, ideile și sentimentele ce au stat la crearea lumii așa cum o vedem astăzi sunt reduse la nivelul barbariei.
1 comment