Revista „Iocan” nr. 5/anul 2
Editura Vellant, București, 2018
Revista ”Iocan” constuie o mare șansă pentru ca proza scurtă românească să ajungă la public. Al cincilea număr se deschide cu o povestire scrisă de Tom Hanks, mult mai celebru ca actor, și se încheie cu o ”restituire” – un text publicat în 1981 de Mircea Nedelciu; între acestea, cititorul găsește însă creațiile a numeroși autori contemporani, cu nume mai mult sau mai puțin sonore.
Ca să încep cu începutul, Tom Hanks povestește despre ”Trei săptămâni epuizante” din viața unui personaj care, prin naivitate și spirit pozitiv, mi-a adus aminte de Forrest Gump. Sunt întâmplări banale, dar care conturează un portret al americanului mediu, iar Hanks dovedește că are stofă de scriitor. Nu cred că va primi vreodată Premiul Nobel pentru Literatură (deși nu se știe niciodată, mai ales că Bob Dylan l-a obținut!) ca să-l așeze lângă Oscar, dar merită citit…
Nu doar textul lui Tom Hanks este populat cu oameni obișnuiți frământați de probleme aparent mărunte, ci aproape toate povestirile cuprinse între coperțile acestui număr al revistei. Am remarcat însă că personajele din creațiile autorilor români sunt, în general, mult mai cinice și mai nervoase decât cele din povestirea actorului american, indiferent dacă este vorba despre „un bărbat de 38 de ani izgonit din casă în mod civilizat de soție” (din textul lui Bogdan Alexandru Stănescu) sau despre conflicte în familie pe tema opțiunilor politice (precum în „Televizorul” de Diana Bădica). Poate doar expediția în Himalaya cu final neașteptat din povestirea lui Marian Truță să fie excepția care confirmă regula…
Faptul că viața e surprinsă la firul ierbii, nu din înaltul vreunui turn de fildeș, vine la pachet și cu ceea ce eu aș numi reversul medaliei: pericolul lipsei de relevanță. Sesizez o teamă de teme majore care bântuie autorii de proză scurtă. Dacă nu cumva le păstrează pentru a le aborda pe larg în romane…
Dacă oamenii din texte au câte ceva în comun, stilurile oamenilor care au scris acele texte sunt însă cât se poate de variate. Formulele narative diferite îngăduie ca aproape orice cititor să găsească povestiri pe gustul lui.
Întrucât am început cu începutul, nu am încotro decât să sfârșesc recenzia mea cu sfârșitul revistei: povestirea rimată și ritmată a lui Mircea Nedelciu este o veritabilă bijuterie literară. După cum remarcă Cristian Teodorescu, aceasta reprezintă “un mic poem epic de un umor special, în care regăsești verva și virtuozitatea prozatorului și mai ales inventivitatea sa artistică”.
Și pentru că a venit vorba despre Cristian Teodorescu, trebuie să spun că este cel care împarte cu Marius Chivu și Florin Iaru meritul de a fi pus la cale apariția acestei reviste de proză scurtă în care se îmbină măiestria literară cu prospețimea.
