”Între proiecții urbanistice și sărăcie letargică. Bucureștiul arhitecților, sociologilor și al medicilor”
Antologie de Zoltán Rostás
Editura Vremea, Colecția Planeta București, 2015
Zoltán Rostás (n. 1946, la Odorheiul Secuiesc) este licentiat in filosofie, specializarea sociologie, la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj, doctor in filosofie, specializarea filosofia valorilor, a culturii si a istoriei. Redactor-sef adjunct al revistei „Echinox” din Cluj (1968-1970), redactor stiintific la redactiile maghiare de televiziune si radio din Bucuresti (1970-1977), redactor de stiinte sociale la revista bucuresteana „A Het” (1977-1991). Din 1991 este lector, apoi conferentiar la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din cadrul Universitatii Bucuresti si seful Catedrei de Antropologie Culturala si Comunicare. Este cercetator la Centrul de Cercetari Regionale si Antropologice din Miercurea-Ciuc din 1992, iar din 2001 cercetator asociat la Institutul Roman de Istorie Recenta. Din 2005 este conducator de doctorat in domeniul istoriei sociale si al istoriei sociologiei la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala a Universitatii din Bucuresti.
Si este autorul multor lucrari publicate in timp, cu aplecare asupra problemelor din domeniile sale
de specialitate, printre care si “istorii ale Bucurestiului”.
In Cuvant inainte la Antologia de fata, care “strange articolele si studiile publicate cu tematica bucuresteana in revistele interbelice conduse sau legate de Dimitrie Gusti: Arhiva pentru Stiinta si Reforma Sociala, Sociologie Romaneasca, precum si revista Asistenta Sociala. Nu toti autorii fac parte din Scoala Sociologica de la Bucuresti (…), dar, cu siguranta, apartin retelei sociale dezvoltate de profesorul de sociologie la de Universitatea din Bucuresti.
Aceste texte merita recitite nu numai pentru importanta avuta in epoca publicarii lor, dar si pentru actualitatea lor. Este realmente tulburator sa descoperi ca expertiza si solutiile propuse de specialist in urbanistica, sociologie, medicina si asistenta sociala sunt actuale si astazi.”
Iata-ne din nou pe Planeta Bucuresti 🙂 , intr-o incursiune interesanta prin aceeasi urbe care face si astazi obiectul multor discutii privind “impliniri si neimpliniri”.
De altfel, Partea I a Antologiei este denumita de catre autor “Urbanism bucurestean cu (ne)impliniri” si cuprinde articole semnate de Anton Golopentia (sociolog si geopolitician roman, unul din fondatorii școlii românești de geopolitică, arestat in anul 1950 in dosarul Patrascanu si mort si mort in anul 1951 in inchisoarea Vacaresti) – Bucuresti – Infatisare sociala, Spiridon Ceganeanu (architect – discipol al lui Ion Mincu, cu multe case proiectate in urbe, printre care si casa Gh. Petrascu din Pta. Romana nr. 5) – Chestiunea imbunatatirii locuintelor si a sistematizarii Capitalei, Cincinat Sfintescu (inginer- urbanist, parintele urbanismului romanesc) – Cum sa privim chestiunea sistematizarii Bucurestiului si Cum sa sistematizam Bucurestiul.
Articolele acestui capitol, ca de altfel si urmatoarele, sunt tulburatoare, pentru ca ne releva faptul ca acesti specialisti, dincolo de nivelul elevat al pregatirii lor profesionale – pe care si-au respectat-o cu maxima masura, au intreprins o cercetare plina de abnegatie si au fost condusi de cele mai bune intentii privind orasul. Si ce este mai important, au avut o viziune in toate cate le-au gandit si intreprins.
S-au preocupat de “europenizarea tarii, care schimba din temelii viata economica a Bucurestiului”, de schimbarea structurii populatiei “printr-un curent de imigratie de elemente din tinuturile alipite (…) populatia statornica a Bucurestiului cristalizeaza in trei paturi mari: in burghezie, muncitorime si plugarii din Bucuresti” … suntem dupa anul 1918, cand, “Capitala a tarii, Bucurestii sunt, datorita centralizarii riguroase a administratiei noastre, <puntea de comanda a natiunii romanesti> in toate privintele.”
Spiridon Ceganeanu, in articolul sau publicat in “Arhiva pentru stiinta si reforma sociala – aprilie 1919”, analizeaza “inelele Capitalei”, niciunul dintre ele, nici macar cel central “foarte departe de a intruni (…) conditiile de igiena si confort, necum de monumentalitate ale unui oras modern”. “Asa ca, poate peste jumatate din populatia orasului Bucuresti, desi traieste dintr-o ocupatie oraseneasca, duce totusi cea mai inferioara existent rurala din punct de vedere moral si material (…) In asa conditii nici nu se putea naste acea comunitate sufleteasca si acea mandrie oraseneasca care se intalneste in marile orase europene sip e care se sprijina atatea initiative indraznete spre frumos si umanitate.”
Si spune arhitectul Ceganeanu: “Suntem lipsiti cu totul de studii, insa cred ca s-ar putea dovedi ca bucurestenii, cu toate avantajele material, au (avut) cel mai mic aport (asupra) culturii romane. Mediul moral si material ticalos nu-I dispune deloc spre lucruri mari, avantate. Mici functionary, mici netatori, mici proprietari, atat tot. Cu totul cu alta pregatire sufleteasca vine provincialul intelectual, in mintea caruia Capitala ia proportii fantastice si isi impune deci eforturi la fel.” Pentru Ceganeanu, problema solutionarii locuintei in Bucuresti, intr-un echilibru moral si material, este primordiala. Pentru ca comparatia statistica cu Parisul, de exemplu, este zdrobitoare. Si semnalizeaza o chestiune importanta, valabila pana in zilele noastre. Problema filantropiei, a gratuitatii locuintei. “Filantropia intervine cu aceea ca ii da (omului) o locuinta confortabila si un mediu moral sanatos, in apropierea biroului sau fabricii, cu un pret foarte redus, care pret totusi ofera capitalistului filantrop un venit egal cu cel oferit de banca sau efectele statului.”
“Gratuitatea absoluta, oferita mai ales de patroni, a fost combatuta din punct de vedere moral de insasi organizatiile uvriere, pentru ca (…) prin plata chiriei lucratorul vede mai mult interesul patronului de a-si avea lucratori stransi in jurul fabricii, decat dorinta acestuia de a-I ajuta”. Analizand experienta pariziana, in acest articol, arhitectul isi pune intrebarea “la noi cine va lua initiativa?”
Raspunsurile la aceasta intrebare vin, pe cale de consecinta, in articolele lui Cincinat Sfintescu, pentru ca in anii ‘20 acesta spunea ca “ne gasim actualmente intr-o epoca in care nu exista activitate in tara noastra careia sa nu i se impuna in noile imprejurari o reforma, atat in ceea ce priveste <metoda de lucru>, cat si in ceea ce priveste <cadrul de lucru>.” Si pornind de pe la anul 1848, cand s-a “lucrat cu precizie si ravna la Primaria Bucurestiului; planul ridicat de Barroczyn ne este marturie”, “pe la 1868 se pare ca administratia a pierdut calea”, insa conceptia sistematizarii administrative a ramas in fruntea preocuparilor edililor si elitelor de specialitate. Conturul orasului, utilizarea spatiilor libere interioare, legislatie necesara, expropieri, autorizari, analizarea nevoilor reale de sistematizare … “toate cu creionul in mana”, “puncte de reper care sa furnizeze o concluzie asupra viitorului Bucurestiului”, “progresul general al unui oras”, toate acestea sunt riguros analizate de-a lungul a 38 de puncta ale articolului “Cum sa privim chestiunea sistematizarii Bucurestiului”, urmat de “Cum sa sistematizam Bucurestiul”, care cuprinde patru capitole de baza, printre care concretizarea problemei sistematizarii, documentarea si programul.
Si imi pun intrebarea – logica – oare numerosii primari ai perioadei scurse din 1990 si pana in prezent (o perioada scurta pentru istorie, dar lunga pentru capitala), au avut astfel de planuri logice si constructive? Caci rezultatele sunt de nevazut.
“Legea de organizare a Municipiului Bucuresti din 1926 constituie, desigur, evenimentul cel mai hotarator in mersul sistematizarii orasului.” Pentru ca, spune autorul, legea “a avut si unele influente in bine”, printre care “partea buna a legii este aceea ca a intins zona pusa direct sub controlul administrative al orasului pana la centura de fortificatii. Bucurestiul merge de acum prin aceasta, spre faza sistematizarii quasi-regionale.” Dar, “din nefericire, legea a lasat multe chestiuni de interes vital neorganizate si a dat nastere la o sporire considerabila de cheltuieli si lucrari birocratice parazitare.”.
Analiza pertinenta a lui Cincinat Sfintescu concluzioneaza ca “programul”, faza finala, acel cumul al stabilirii problemelor si al documentarilor necesare, “va arata nu numai ce se cere planului de amenajare regional, ce se asteapta de la acel pla, dar va da indicatii de detaliu anume pe ce legislatie trebuie sa se bizuiasca proiectantul, pec e mijloace financiare si pe ce aparat administrativ se poate el bizui atunci cand se va incerca realizarea planului proiectat. (…) Cu acest procedeu de lucru se va putea obtine un plan de sistematizare care sa reprezinte un progres real fata de cel actualmente in vigoare.”.
Partea a II-a a antologiei se intituleaza “O Capitala cu tarani” si contine articole din epoca 1936-1938, din publicatia “Sociologie romaneasca”, semnate de Mihai Pop (etnolog, membru al Academiei Romane) – “Calusarii romani la Londra si realitatea folclorica Bucurestilor” si “Semnele formarii unei noi burghezii bucurestene”, semnate de Dimitrie Gusti (1880-1955; filozof si sociolog, fondatorul Scolii Sociologice de la Bucuresti, creatorul Muzeului Satului – 1936, alaturi de Victor Ion Popa, H.H. Stahl si G. Focsa) – “Muzeul Satului Romanesc” si Henri H. Stahl ( antropolog cultural, etnograf, istoric social, memorialist, sociolog rural) – “Intamplari si privelisti din Muzeul Satului”.
Un capitol daruit cu preaplinul acestor trei personalitati care si-au dedicat intreaga activitate, cu precadere, problemelor sociologiei si etnografiei satului si taranului roman. Si ale caror realizeri dainuie pana astazi si vor dainui. Cine nu a strabatut macar o data in viata Muzeul Satului? Cine nu si-a plimbat cu mandrie, prietenii din strainatate pe aleile acestui muzeu? Si citez din “Cuvant la inaugurare” – Dimitrie Gusti:
“Sire, Dupa treizeci de ani de cand marele Vostru unchi si Intemeietorul Dinastiei, Regele Carol I, a adunat intr-o mareata expozitie tot cee ace putuse sa implineasca Romania sub Domnia Lui, avem astazi nemasurata bucurie sa intampinam pe Maiestatea Voastra in acest Muzeu al Satului, de gospodarii taranesti, aduse din toate unghiuile tarii, ca sa dea infatisare adevarata a vietii acelei paturi din Neamul nostru, pe care toti ne rezemam.
Este aici casa de piatra si de grinzi de lemna Romanului de la munte, din Arges si Neamt, ca si din Santul Nasaudului, din Tara Oasului, de la Moti, din Bihor si de pe plaiurile Sibiului; este locuinta mai revarsata si mai zambitoare, de caramida arsa sau chirpici, a omului de la ses, din marginea Baraganului, pana-n partile basarabene si-n campia Banatului; este asezarea de pe malurile Dunarii, cu prispe ascunse sub stuf, intre biserici cu turn ascutit din Maramures, moara de apa de pe Siret, mori de vant din Basarabia, vaiaga din Banat, cherhana de pesti
E din delta, hanul din Ilfov si tot ce da inteles si farmec satului romanesc.”
Un articol deosebit de emotionant!
Si care imi aminteste si despre faptul ca fotograful Iosif Berman i-a fost alaturi lui Gusti la multe dintre drumurile prin sate romanesti, fapt ilustrat in comoara fotografica pe care ne-a lasat-o mostenire.
Si ultimul capitol al Antologiei, Partea a III-a, se numeste “Saracia de la margine” si cuprinde:
- un articol scris de Gheorghe Banu (medic igienist) – “Asistenta comunala a copiilor gasiti, orfani si saraci in Bucuresti”,
- un articol scris de Veturia Manuila (absolventa a Facultatii de Stiinte din Budapesta si din Cluj, abolventa de cursuri de stiinte medicale „Rockefeler Foundation” din New York, Universitatea „John Hopkins” din Baltimore, precum şi la Universităţile din Viena, Paris, Londra, Berlin, Bruxelles, si care infiinţează în tară – 1929- Şcoala Superioară de asistenţă socială „Principesa Ileana” unde deţine funcţia de directoare până în 1947, pune bazele „Centrului de demonstraţie pentru asistenţa familiei” din Tei, a primului „Serviciu de asistenţă Socială de Spitale” la Spitalul Colţea din Bucureşti, a „Serviciului de asistenţă a deligvenţilor” la Parchetul Tribunalului din Ilfov -1934- şi a „Asociaţiei Pentru Progresul Asistenţei Sociale”) – “Pauperismul si criza familiala intr-un cartier marginas al Bucurestiului (Tei)”
- un articol scris de Sabin Manuila, sotul Veturiei (medic, demograf si statistician) – “Un exemplu practic de asistenta sociala in problema alcoolismului (caz urmarit si redactat de <Centrul de demonstratie al Asistentei Familiei> din Tei”
- un articol scris de Aurel Voina (medic venero-dermatolog) – “Un exemplu practic de asistenta sociala in problema bolilor venerice (caz urmarit si redactat de <Centrul de demonstratie al Asistentei Familiei> din Tei”
Un capitol extrem de interesant si acesta, pentru ca ne furnizeaza detalii privind saracia de la marginea sociala a capitalei, dar si eforturile combinate ale profesionistilor din domeniul medical si al asistentei sociale, dimpreuna cu edilii si nu in ultimul rand, cu sprijinul donatorilor, oameni de bine. Un capitol care analizeaza cauzele, care descrie organizarea activitatilor complexe de profilaxie, de adapostire, de vindecare, de educare si orientare sociala a victimelor saraciei, lipsei de educatie si de cultura.
“Drame pe care numai un bun psiholog le-ar putea urmari in toata intensitatea lor.”
Racile de care societatea romaneasca – si nu numai – nu este vindecata nici pana astazi.
Aceata carte este un demers editorial de mare importanta al Editurii Vremea, pentru ca alaturi de celelalte aparitii din Colectia Planeta Bucuresti, contribuie la completarea si slefuirea istoriei in timp a orasului-capitala si la aducerea in constiinta noastra, prin cunoastere si recunoastere, a acelor personalitati, care si-au adus abolul neprecupetit la edificarea Bucurestiului.
