”Interogatoriu în depărtare”, de Václav Havel
Editura Meteor Publishing, București, 2015, ediția a II-a, 256 p.
Traducere din limba cehă de Sorin Paliga, postfață de Václav Bělohradský
Un interviu sau dialog aparte, purtat prin scrisori cu prietenul ziarist Karel Hvížd’ala, un dialog între Praga și Bonn, în anii 1985-6, ajunge în prezent la a doua ediție în limba română. Havel (1936-2011) era în acele momente un lider de necontestat al opoziției cehoslovace, după aproape 6 ani de închisoare pentru că a inițiat mișcarea Charta ’77 – mișcare ce va destabiliza comunismul cehoslovac; peste doar câțiva ani, în 1989, va deveni președinte al Cehoslovaciei. Climatul apăsător nu lăsa însă să se întrevadă vreo schimbare apreciabilă.
Volumul este o incursiune în formarea unui lider de dreapta în anii încremeniți ai comunismului, de la evocarea adolescenței și a familiei la primăvara de la Praga. Aici Havel a fost un participant modest, pentru că era o luptă a comuniștilor reformatori cu cei reacționari – susținuți, aceștia din urmă, de URSS: „înainte de august 1968 nu m-am angajat din punct de vedere social, vârtejul post-invazie m-a introdus pur și simplu în miezul vieții sociale”.
Charta ’77, mișcare de protest față de îngrădirea libertăților individuale, a ajuns treptat la 1200 de semnături; este mișcarea emblematică pentru lumea cehoslovacă, echivalent al Solidarității poloneze, care va duce la dificili ani de închisoare. Dar este și un punct de cotitură în devenirea lui Havel, care dă o definiție a intelectualului, în linia Glucksmann: intelectualul are rolul unei Cassandre, de a avertiza și de a se supune oprobiului public; de aici, postura de învins a intelectualului – unul învingător fiind din start „suspect”.
Cartea are nervul său; un punct de interes este rivalitatea cu Milan Kundera; undeva precizează că „de tânăr a fost răsplătit cu premiul de stat pentru literatură” – un premiu comunist, pe care nu oricine l-ar accepta, dă de înțeles Havel. Omul politic este și un autor de literatură original – încadrându-se în poezia concretă. El sintetizează situația politică a timpului său într-una dintre cele mai cunoscute poezii din anii ’60, o poezie vizuală, ce reprezintă un labirint, la fiecare dintre cele două capete aflîndu-se cîte o literă, ce compun cuvîntul JA, un DA despărţit de multe ocoluri imposibil de pronunţat. Un dramaturg preocupat de limbaj, de ceea ce se exprimă, așa cum o demonstrează faimosul limbaj „ptydepe”, din piesa Înștiințarea (1965), limbajul birocrației de tip infernal. Teatrul și – prin extensie, arta – are o sarcină importantă:
„Aș zice că sarcina teatrului, așa cum o înțeleg eu și așa cum mă străduiesc să-l fac, nu constă în a ușura viața prin prezentarea unor eroi pozitivi în care aș putea să introduc plin de avânt speranța mea, să-i dau drumul în teatru cu sentimentul nepăsător că acești eroi vor face ceva în favoarea ei. După părerea mea, ar fi un deserviciu (…) De altfel, teatrul nu mijlocește nimic, nu e biserică. Cu ajutorul lui Dumnezeu, teatrul trebuie să fie teatru, amintindu-i cetățeanului că se lasă seara, că situația este cât se poate de serioasă și șovăiala nu are ce căuta aici”.
Volumul este însoțit de un Glosar de nume, ce curpinde personalități ale lumii cehe dintre cele mai diverse: frații Čapek (Josef & Karel), scriitori, Julius Fučík, militant comunist, Bohumil Hrabal, romancier, gruparea K231, a foștilor deținuți politici, condamnați conform art. 231, Jan Palach, student care s-a incendiat în piața mare din Praga, Jaroslav Seifert (Premiul Nobel pentru Literatură, 1984). Nu lipsește o Listă a pieselor lui Václav Havel, citate în text: 20 de titluri, multe traduse și în română – firește, după 1990.
Dar adevărata provocare a volumului o constituie postfața acestuia, semnată de filozoful Václav Bělohradský, ce se referă la moștenirea politică a președintelui Havel (1989-2003). Postfața este un element de noutate, la această a doua ediție a volumului:
„Să încarnezi însă antipolitica într-o structură politică oarecare este tentația tuturor «intelectualilor». Tentație veche, tragedie veche. Întruparea principiilor legate de eternitate – cum ar fi adevărul și dragostea – în structuri precum NATO ori puterea militară americană a făcut ca fostul dizident din Europa Centrală să devină un acolit (este expresia lui Ramsfeld) al unei superputeri care a dus un război în minciună, ai cărei actori au construit Guantanamo și au practicat torturarea celor arestați pentru a obține informații. Tentația fetișizării structurilor nu este altceva decât trauma Europei Centrale în fața cinismului superputerilor.”
Astfel, volumul este o pagină de istorie, a ironiilor ei, a felului în care ceea ce pare imuabil se transformă sub influența unei alte iluzii – mai puternice.
