Întâlnire cu un necunoscut, de Gabriel Liiceanu

“Întâlnire cu un necunoscut”, de Gabriel Liiceanu
Editura Humanitas, Bucureşti, 2010

Moto: „Mi-am reînceput viaţa cu fiecare carte”

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.

Gabriel Liiceanu nu este perceput, cu siguranţă, ca un necunoscut. Este, după părerea noastră, prea-cunoscut şi doreşte, în ultimul timp, să scrie şi să fie perceput cât mai mult în ultima perioadă ca un adevărat om de cultură, ca un exemplu pentru noua generaţie, ca un om care a cunoscut valorile incontestabile ale culturii române din perioadele anterioare, textul său concentrându-se pe Emil Cioran, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Constantin Noica, ca precursori ai culturii personale şi exemple pentru cei care doresc să urmeze o adevărata şcoală a filosofiei.

Noua sa carte, Întâlnire cu un necunoscut, este în acelaşi timp o carte confesivă şi una de idei. Confesivă, pentru că sunt destul de dese momentele în care Gabriel Liiceanu îşi deapănă amintirile de peste ani, cartea neavând o ordine cronologică, poate doar pe planul ideilor. Sunt poate cele mai frumoase şi închegate gânduri ale autorului, din punctul de vedere al „nespecialistului” în filosofie abstractă, evenimentele la care a participat, oamenii pe care i-a cunoscut şi preţuit şi, mai ales, faptele şi evocările acestora, constituind un ansamblu documentar unic şi reuşind să ne transpună în nişte momente magice, în care oamenii valoroşi ai culturii române oferă puterea exemplului personal în dezvoltarea personală (cu precădere a lui Liiceanu, dar aceasta poate fi extrapolată la întreaga generaţie de intelectuali): „Într-o seară, la Păltiniş, am ieşit să ne plimbăm şi, după o vreme, ne-am întâlnit cu o doamnă care-şi plimba câinele. „-Oare cine pe cine plimbă?” am întrebat, privind-o pe doamna cu căţelul. „-Vezi, Gabi, a zis Noica oprindu-se din mers, de-asta te creditez: ai zis ceea ce-mi place să numesc „privirea filozofică”. Mai nimeni, în situaţia de faţă, nu-şi pune problema că poate doamna e cea scoasă la plimbare de câine, şi nu invers. Tu ai făcut-o şi, în mod spontan, te-ai purtat ca un filozof.”

Confesivă, pentru că Gabriel Liiceanu nu îşi abandonează stilul din ultimele cărţi şi se apropie, de altfel, şi de ultima carte pe care a publicat-o prietenul său, Andrei Pleşu. Un stil personal, prin care se apropie de cititor şi îi mărturiseşte toate gândurile sale, fără o ordine sau o sistematizare propriu-zisă, cuvintele venind firesc din înşiruirea gândurilor şi ideilor. Nu putem însă să ne gândim aici la rândurile scrise de Adrian Marino care îi găsea lui Gabriel Liiceanu principalul defect în a nu scrie o carte care să reflecte principiile filosofiei personale, o carte aşadar de „filosofie pură” pentru un om de cultură care se consideră şi este considerat filosof.

Chiar cu cele precizate mai sus, este o carte foarte bine scrisă şi, deşi poate părea paradoxal pentru o carte de acest gen, ce conţine pagini de filosofie şi învăţăminte, uşor de lecturat. Descoperim, printre rânduri, un Liiceanu extrem de uman şi atent cu toate detaliile vieţii sale: de la tendinţa de a-şi asuma propriile reguli în viaţa (începând cu sincronizarea alimentelor la micul dejun) până la amănuntele pierderii din memoria a unui nou gând, a unei noi idei, ce se puteau transforma cu uşurinţă într-o carte de succes: „Mi-a venit în minte un gând – era aparte, era frumos, era neaşteptat –, nu l-am notat. L-am pierdut. L-am jelit apoi, ca şi cum aş fi pierdut ceva de preţ, apoi mi-a reapărut şi, fiind sigur că de astă dată îl voi păstra, nu l-am notat şi l-am pierdut din nou. Zeci de cărţi ucise în felul acesta, zeci de avorturi ale minţii, nejudecate şi nepedepsite de nici o religie, de nici un tribunal.”

Sunt multe de spus, însă este mult mai bine să vă las împreună cu unele citate din această carte, care ilustrează mai bine multitudinea de idei pe care le transmite Gabriel Liiceanu, multe dintre ele memorabile, multe dintre ele care te pune pe gânduri, atingând toate etapele vieţii şi ale realităţii acesteia:

„Supravieţuim moral prin convingerea, pe care nici o mârşăvie comisă nu ne-o anulează, că suntem mai buni ca ceilalţi.”

„Bărbaţii sunt interesanţi în polii opuşi ai existenţei lor: pe scena publică, acolo unde capătă statură, putând fi mari, puternici şi făptuitori; şi în intimitatea lor, atunci când nesiguri pe ei, redeveniţi copii, reînvaţă plânsul şi se predau femeilor, care îi aşteaptă – asta e puterea lor – pentru a-i lua în braţe şi a-i legăna, devenindu-le mame şi iubite.”

„Adevărata carte nu e niciodată un „divertisment”, ci întâlnirea cititorului – provocată de întâmplarea numită „autor” – cu propriul lui destin. (Cărţile care-ţi schimbă viaţa.)”

„Lunea e ziua naţională de lucru la români. Simt asta în fiecare luni când ajung la Casa Presei şi când, spre deosebire de toate celelalte zile ale săptămânii, nu găsesc loc de parcare. Concluzia e infailibilă.”

„Pot mai uşor să nu dezamăgesc decât să nu mă dezamagesc.”

„Românii de azi n-au în comun decât ceea ce exclude comunul şi comunitarul: mitocănia lor, ura lor, individualismul lor, indiferenţa lor.”

„A citi o carte subliniată e ca şi cum te-ai uita pe gaura cheii în mintea cuiva.”

„Trăiesc într-o ţară atât de coruptă, încât, ori de câte ori câştig bani, îmi vine să-mi cer scuze.”

„Stai în fotoliu şi te uiţi la un film la televizor: eroul e părăsit, îi moare o fiinţă apropiată, dă peste el o boală cumplită. Dar acolo unde eşti tu, în fotoliu, e bine şi cald. Filmul se termină, te freci la ochi şi viaţa pare frumoasă. Până-ntr-o zi, când eşti părăsit, îţi moare o fiinţă apropiată, dă peste tine o boală cumplită. Acum tu eşti pe scenă, tu eşti actorul, tu joci în film. Nu mai există fotoliu, nu mai e nicăieri bine şi cald.”

„Cea mai mare greşeală este să te compari cu alţii, în loc să-ţi vezi de drumul tău. Nu trebuie să te compari decât pe tine cu tine.”

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.