”În labirint sunt umbre şi lumini”, de Codruț Constantinescu
Editura Vremea, București, 2011
Cel mai probabil cititorii noștri îl cunosc foarte bine pe Codruț Constantinescu, unul dintre membrii fondatori ai acestui blog cultural, dar și istoric și colaborator de seamă la mai multe reviste autohtone și, foarte important, autor al volumelor: Hai‑hui prin Occident (Premier, Ploiești, 2004), Studii irlandeze (Editura Institului European, Iași, 2006), Enervări sau despre bucuria de a trăi in România, în colaborare cu Mirel Banică (Editura Polirom, 2007), A trăi pentru a citi. Cărți, istorii, portrete (Editura Karta-graphic, Ploiești, 2008), În labirint sunt umbre şi lumini (Editura Vremea, București, 2011) și Mirajul Utopiei. Călătoriile în URSS: Între control și propagandă (Editura Vremea, București, 2013).
Pe urmele lui Darie sunt umbre și lumini… Carte publicată în 2011 în memoria tatălui autorului, lucrarea de față este o combinație de stiluri și idei, istorie și amintiri personale, o cronică de familie – a unei familii din Câmpina ale cărei rădăcini și întinderi pot fi regăsite până în Reghinul Săsesc, familie ce a luat viață dintr-o simplă dorință, aceea de a trăi. Acest demers se vrea unul personal, o cercetare aleatorie în vederea găsirii unor oameni pe care de multe ori nici nu i-am întâlnit și care de mult s-au prăpădit, lăsând în urmă doar alți oameni și, eventual, câteva fotografii (fotografii descrise cu multă dragoste, încât de fiecare dată mă uitam pe coperta cărții pentru a identifica fotografia în cauză, cu scopul de a compara descrierea cu obiectul ei; mare îmi era dezamăgirea când nu le găseam, de parcă acele fotografii ce nu au mai avut loc pe coperta cărții îmi furau șansa la participarea activă la evenimente de mult timp apuse).
Stilul folosit de autor determină cititorul să nu se despartă de lectură până în momentul în care amintirile nu se întâlnesc cu prezentul. Faptele istorice, de care mulți dintre noi nu au habar, se combină cu farmecul degajat de fotografia stră-străbunicilor realizată înaintea Primul Război Mondial, de Castelul lui Horthy, de locurile de joacă ale copiilor (descrieri ce dovedesc pasiunea pentru fotbal) sau de locurile de întâlnire ale tinerilor amorezați din prosperul Târg de altădată, cel ce acum a fost uitat de autorități ca multe alte locuri din țara aceasta. Iar spațiile lăsate de izbeliște sunt singurele care mai aduc aminte de importanța pe care Câmpina a avut-o pe durata celui de-al Doilea Război Mondial, când rafinăria Steaua Română construită între anii 1895- 1897 era considerată cea mai modernă și cea mai mare dintre rafinăriile din Europa. Stilului captivant i se adaugă o ironie fină (cele două mari rivale de mâna a doua: Flacară Moreni […] și Victoria București (echipa Securității, rapid desființată în 1990 alături de F.C. Olt, printre puținile măsuri radicale ale Revoluției din decembrie 1989)), nostalgia pentru valorile apuse o dată cu instaurarea comunismului și o răzvrătire contra direcției istoriei ce pare să fi luat o cotitură mai puțin benefică țării noastre. Iar protagoniștii principali sunt acei stră-strămoși de care de cele mai multe ori nu ne aducem aminte și care din păcate nu-și găsesc numele nicăieri, poate nici măcar pe o piatră mortuară.
Așadar, nostalgic și cu un iz de răzvrătire – acea flacără ce a mocnit în sufletele miilor de români timp de jumătate de veac sub un regim ce a reușit, așa cum bine afirmă autorul, să distrugă orice urmă de patriotism nobil, calm și constructiv. Amintirile adunate din memoria ce practic ne definește și din ungherele unor spații mitice precum podul casei ce ascunde nenumărate dovezi a unor destine mai degrabă ghicite decât știute de urmași (căci interesul pentru ceea ce a fost a cunoscut o perioadă dificilă pentru România – am impresia că în urma observării tendințelor din afară, am devenit și noi mai interesați de frumusețile țării și poate că implicit de trecutul nostru ca națiune și de cel al strămoșilor), reînnoadă lungul drum parcurs de însăși familia autorului până în prezentul în care înmormântările ortodoxe … nu … mai provoacă emoție, au devenit rutină, după ce au reușit să fure persoane dragi, pe umerii cărora s-a clădit istoria.
Pe parcursul lecturii nu am reușit să-mi scot din minte expresia Pe urmele lui Darie…, căci pe urmele familiei lui și deci ale lui Darie (autorul Darie Codruț Constantinescu) se clădește această lucrare, cel care a avut mici incidente cu numele încă de pe vremea debutului literar, când a trebuit să-și semneze cu pixul articolul publicat în cele 100 de exemplare ale numărului din luna respectivă. Autorul pare să urmeze îndemnul lui Zaharia Stancu – Să nu uiți Darie!– atunci când construiește acest labirint de amintiri.
Lucrarea de față este un melanj ce rar se găsește pe meleagurile românești – istorie, amintiri personale atât de frumoase prin candoarea lor, deplângerea locurilor lăsate în paragină, uitate sau, și mai rău, confiscate de o inițiativă privată din ce în ce mai lacomă, care vrea să stoarcă totul fără a da ceva înapoi comunităților – căci noi, dintr-o suită de motive, avem darul de a împroșca vecinul și țara cu tot veninul acumulat în scurta viață, în loc să cântăm frumusețea…, în orice formă s-ar arăta ea. Revin asupra ideii (căci condeiul prinde viață și se îndepărtează cutezător spre scopuri mărețe), și confirm că rar mi-a fost dat (sau poate niciodată, dar asta nu înseamnă că nu există), să citesc o carte memorialistică care să dezvăluie tainele unei familii, parte a unei istorii despre care prea puțin se cunoaște, cel puțin la nivelul nostru, al celor care studiem o istorie lâncedă în câteva ore de istorie pe durata școlii, alese în locul geografiei, alegere motivată de lipsa orientării în spațiu. Mă amuza curiozitatea unei prietene care dorea să știe ce învață turcii la școală despre români… Atât timp cât noi nu preamărim frumusețile ce le avem și istoria ce au trăit-o strămoșii noștri, cu siguranță turcii sau alte națiuni nu vor face lucrul acesta pentru noi. Totul ține până la urmă de promovare.
Pentru cei bătrâni, dezvoltarea nu înseamnă neapărat a avea peste tot turnuri cu geamuri fumurii, căci acele clădiri vechi, de patrimoniu […] reprezintă legătura nemijlocită între contemporanul nostru și trecut, dar nu un trecut privit dintr-o perspectivă vagă și utopică, trecutul acela pe care îl studiem în cadrul celor două ore de istorie la școală și care ne place sau nu […], ci legătura între el și bunicii și străbunicii lui. Cei care l-au precedat pe acest pământ, în acel oraș.
Cititorul poate surprinde printre rândurile operei vocea unui istoric, a unui gânditor ce transcede barierele impuse de o societate ce se teme din ce în ce mai tare să accepte în sânu-i mințile libere (în cele din urmă ajung la o temă des întâlnită în distopiile americane – înlăturarea “divergenților”). Pasiunea pentru istorie, pentru evenimentele și destinele ce au făcut posibilă înrădăcinarea memoriei colective, precum și o atracție „fatală” pentru comunism și pentru efectele lui stupide asupra societății și minții umane sunt trăsăturile unui cercetător, istoric, scriitor, dar, mult mai important, ale unei minți dotate cu capacitatea de a surprinde lumea în ansamblul ei, aspect elementar pentru orice situație și analiză.
O ultimă notă tristă, pentru a încheia în stilul autorului You’ve got to think of him the way he was… Amintirea este o ultimă redutabilă redută în calea morții. Doar bătrânul bulevard supraviețuiește jerpelit într-un oraș ce a oferit istorie și care acum își așteaptă răsplata de la națiunea ce a reprezentat-o pe harta istoriei ani la rând. Iar noi ca națiune avem datoria să nu uităm, ci să iertăm și să reclădim, folosindu-ne de memoria celor plecați dintre noi.
1 comment