”Imperiul Otoman. Epoca clasică. 1300-1600”, de Halil Inalcik
Editura Enciclopedică, București, 2015
Ediție, studiu introductiv și bibliografie de Mihai Maxim
Traducere, notă, completarea glosarului și a indicelui de Dan Prodan
Moto: ”Noua Turcie poate fi considerată doar din punct de vedere cultural o continuare a turcilor otomani. Dar, din punct de vedere politic, este o ruptură decisivă față de Imperiul Otoman.” (pag. 36)
Halil Inalcik este considerat unul dintre cei mai mari istorici turci, iar realizările acestuia din punct de vedere academic sunt analizate de către profesorul Mihai Maxim în studiul introductiv la acest volum, dar sunt reliefate și mai pregnant de bibliografia imensă a contribuțiilor sale. Dacă trecem peste naționalismul său, despre care vorbește în treacăt și profesorul român (aproape nicio referire la armeni, de exemplu, în întreaga carte și o slăvire aproape naturală adusă poporului turc), vom descoperi în ”Imperiul Otoman. Epoca clasică. 1300-1600” o operă masivă, importantă, care acoperă toate amănuntele evoluției unei societăți foarte complexe, dezvoltate, aflată între Orient și Occident, atât la propriu, cât și la figurat.
Miza lui Halil Inalcik nu este aceea de a face cronologia exactă a prefacerilor Imperiului Otoman din perioada sa clasică (pe care el o consideră a fi între victoria lui Osman Gazî la Baphaeon, din 1302, și tratatul de pace dintre otomani și austrieci, de la Zsitvatorok, din 1606), ci de a căuta cumva cauzele primordiale care au condus la destrămarea sa, începută chiar la finalul acestei epoci. De aceea, după o primă parte cronologică, o „schiță” a istoriei otomane în perioada menționată mai sus, care măsoare doar puțin peste 50 de pagini, istoricul trece la analiza extinsă a statului otoman, cu tot ceea ce presupune el: dinastia, legea, administrația, viața economică și socială, religia și cultura, aristocrația și țărănimea etc.
Dacă ne gândim de departe la Imperiul Otoman, doar prin prisma celor învățate la orele de istorie din anii de școală, fără să îl cercetăm îndeaproape, s-ar putea să fim înfrânați de câteva preconcepții, chiar prejudecăți, privindu-i pe otomani ca niște barbari, dornici doar de războaie și cuceriri teritoriale, cu ieniceri și spahii, cu haremuri și pașale sângeroase. Nu a fost numai asta sau, mai bine zis, acest lucru a fost o mică parte a istoriei lor din perioada medievală. Prima caracteristică derivată din carte este aceea că Imperiul Otoman poate fi considerat, fără exagerare, ca fiind un imperiu țărănesc, toată ostatura acestuia fiind construită în jurul țăranilor turci și în vederea protejării acestora de interesele marilor demnitari. După cum spune Halil Inalcik, ”lupta birocrației imperiale de a preveni stăpânirea feudalilor asupra pământului și a re’aya-lei constituie un capitol, poate nu cel mai important, al istoriei imperiale.”
De altfel, chiar și țărănimea din țările cucerite o ducea mai bine, iar noul regim otoman, în țările balcanice, era o ameliorare față de cel local, cel vechi. În plus, fărâmițarea feudală caracteristică zonei și totala aservire față de stăpânii sau boierii locali erau înlocuite de o administrație centralizată și de o legislație favorabilă țărănimii. Ca un exemplu, este dat codul de legi al monarhului sârb Ștefan Dușan comparat cu legislația otomană: astfel, codul Dușan obliga pe țăran să muncească pentru stăpânul său două zile pe săptămână, în vreme ce reglementările otomane îl obligau să muncească doar trei zile pe an pe pământul spahiului.
Prin urmare, nu organizarea țărănimii a fost una dintre cauzele destrămării Imperiului. Deși se poate spune că una dintre cauzele secundare a fost permanentul asalt al lumii creștine asupra Imperiului, foarte extins și dificil de apărat, cauzele principale, din perspectiva lui Halil Inalcik și a întregii istoriografii turce, ale declinului au fost de ordin intern. Europa a evoluat mult mai repede, eliberându-se treptat de toate formele de medievalism, trecând rapid spre revoluția industrială, științifică, chiar și religioasă, în vreme ce otomanii au rămas închistați, timp de mai multe secole, până chiar în secolul al XX-lea, în formele tradiționale de organizare originare din Orientul Apropiat:
”Chiar dacă otomanii au împrumutat de-a lungul istoriei lor un număr de descoperiri în tehnică, medicină și finanțe, ei le-au adoptat doar în scopuri militare și în altele exclusiv practice. Ei nu s-au rupt niciodată pe deplin de valorile și concepția culturii orientale consfințite de șerîat, și niciodată nu au dorit să înțeleagă mentalitatea ce a creat instrumentele și metodele europene. Încă în secolul al XV-lea au existat unii observatori europeni care au căutat să descrie în mod obiectiv statul, religia și cultura otomană, pe când otomanii convinși de propria lor superioritate religioasă și politică, nu și-au îndreptat privirile către lumea înconjurătoare.” (pag. 134-135)
Să fi fost și principiile otomane privind supunerea populațiilor și încurajarea credințelor religioase ne-islamiste unele dintre cauzele destrămării Imperiului Otoman? Am notat cu atenție o seamă de considerații cu privire la aceste lucruri, atât pentru analiza cauzelor destrămării, cât și pentru a-mi verifica unele cunoștințe referitoare la vasalitatea română, a popoarelor balcanice și a religiei încurajate în Istanbul. Astfel, otomanii, chiar dacă erau o societate organizată după cu totul alte principii, au rămas o lungă perioadă de timp fideli feudalismului, cerând de la principii vasali doar mici tribute anuale, în semn de supunere a acestora față de statul islamic. Nu trebuie uitată nici regula ostaticilor, cărora le erau supuși fii conducătorilor vasali, regula ca principele conducător să vină periodic la Istanbul (de obicei, anual) pentru a jura credință și supunere, dar și cea a trimiterii de trupe auxiliare în campaniile de cucerire. În lipsa respectării acestora, țara vasală putea fi declarată din nou Dar ul-harb – Casă a războiului, prin urmare, deschisă incursiunilor otomane, de obicei nemiloase.
De altfel, otomanii au avut o strategie foarte isteață în privința acestor populații. Chiar dacă istoria noastră nu o recunoaște, tocmai pentru că suntem latini, celelalte populații balcanice sau din zona Mării Negre și a Mediteranei, majoritatea dintre ele ortodoxe, aveau un ghimpe împotriva latinilor (și ne referim aici la cei proveniți mai ales din orașele-stat italiene, Geneva și Veneția, cele mai puternice din zonă și negustori vestiți). Otomanii au exploatat aceste sentimente anti-latine, iar populațiile din zonă au preferat, de multe ori, să fie supușii primilor decât să fie folosiți și înfometați de ceilalți:
”Populația greacă din Bizanț, suferind de foame în timpul Paleologilor, era obișnuită să-i acuze, și nu fără temei, pe negustorii ”latini” de speculă cu grâne și de omiterea deliberată a Constantinopolului de la aprovizionarea cu grâul produs de coastele nordice ale Mării Negre, în Tracia și în bazinul Mării Marmara.” (pag. 306)
Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că otomanii au tolerat, în cea mai mare parte, tradițiile religioase ale popoarelor sau regiunilor cucerite, chiar dacă acceptăm că s-au comis și atrocități, cu victime omenești sau cu transformarea bisericilor în moschei, mai ales atunci când li s-a opus rezistență. Această toleranță s-a văzut cel mai bine în momentul cuceririi Constantinopolului, în 1453, când Mehmed al II-lea Cuceritorul, care se considera suveran universal și intenționând să transforme Istanbulul în centrul imperiului său mondial, l-a desemnat pe Ghennadios ca patriarh grec ortodox și i-a adus în noua sa capitală pe patriarhul armean și pe rabinul șef.
Așa cum spuneam, sunt puține referiri strict istorice, așa că și partea alocată Principatelor Române este destul de mică. Sunt însă câteva aspecte interesante, cum este, de exemplu, lauda făcută lui Iancu de Hunedoara, care profita de forma de organizare a trupelor de cavalerie turcești (care nu primeau nicio plată de la Visteria centrală, caii lor erau obosiți la sfârșitul verii și încercau să se întoarcă acasă la începutul lui octombrie), care era mai puțin numeroasă spre toamnă, moment în care Iancu de Hunedoara ataca. De asemenea, în capitolele consacrate comerțului internațional, foarte important pentru un imperiu atât de extins, sunt făcute referiri pe larg atât cu privire la Chilia, Cetatea Albă sau Tulcea, dar mai ales cu privire la Giurgiu, antrepozitul dintre Țara Românească și posesiunile din sudul Dunării.
Sunt multe de spus despre acest volum, ”Imperiul Otoman. Epoca clasică. 1300-1600”, de Halil Inalcik, care trebuie studiat cu creionul în mână, mai ales de cei care sunt interesați de studiile istorice. Regimul otoman a influențat lumea europeană timp de mai multe secole, iar cunoașterea minuțioasă a resorturilor sale este necesară inclusiv pentru cunoașterea felului în care a evoluat lumea românească, nu numai medievală, ci și modernă.
