”Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Esențial, București, 2016
Traducere din limba germană de Gabriella Eftimie
Am descoperit în Stefan Zweig un excelent prozator, unul care descrie aproape de perfecțiune sufletul feminin și zbaterile sale în diferite ipostaze ale vieții, majoritatea dintre acestea având legătură cu sentimentul dragostei. De obicei, scriitorii se îndepărtează de această încercare de a lămuri cumva misterul feminin sau îl pun mai mereu într-o relație cauzală apropiată de un bărbat, aflat și el pe postura de egalitate cu personajul principal feminin. Nu, el se concentrează în integralitate pe femei, în aceste două mici romane, fiecare dintre ele construite în mod diferit.
„Frica” este un roman clasic, atât ca stil, cât și din punct de vedere al psihologiei personajelor sau al situării temporale a acestora. Romanul începe brusc, atunci când aristocrata Irene pleacă de la apartamentului amantului său și, la ieșirea din imobil, se ciocnește de o femeie care o acuză de adulter, reproșându-i că se face de râs prin oraș, iar aparența sa de femeie serioasă s-a dus pe apa Sâmbetei. Mai târziu, aceasta începe să își facă apariția la ea acasă, să o șantejeze și să îi ceară bani din ce în ce mai mulți.
Romanul se concentrează mai puțin pe acțiunea propriu-zisă, ci pe psihologia unui personaj încorsetat într-un șantaj abil, dar care trece și el pe plan secundar de vreme ce este vorba mai mult despre gândurile și emoțiile unei persoane căreia îi este rușine să recunoască vinovăția adulterului în fața soțului, în fața lumii și caută să găsească o altfel de scăpare, chiar dacă aceasta survine prin prisma norocului. Este vorba, așadar, despre o frică enormă și vom descoperi aici că zbaterile sufletești provenite din adulter sunt foarte intense, aduc o durere enormă, mai ales când apare perspectiva ca soțul înșelat să afle despre aventura sa (destul de nevinovată, de altfel). De departe, atunci când aflăm de adulterul cuiva, la o analiză mai distantă, considerăm că, pentru el, e momentul unei fericiri pure. Ba chiar, având în vedere circumstanțele, îl considerăm îndreptățit la câteva clipe de fericire non-conjugală:
”Nimic din ea, nici sângele ei, perfect satisfăcut de fericirea conjugală, nici sentimentul atât de comun la femei, cum că își neglijează interesele spirituale, nimic din toate astea nu justifica existența unui amant. Era perfect mulțumită alături de un soț bine situat, superior ei spiritual, și de cei doi copii, pusă la adăpost în viața aceea plăcută, mic-burgheză, apărată de furtuni. Dar există o inerție care te poate înmuia la fel de tare ca vremea toridă, sau o furtună, un reglaj fin al fericirii care e mai incitant decât tristețea și, pentru multe femei, la fel de fatal ca lipsa de satisfacție de lungă durată, din disperare. Senzația de sațietate e la fel de provocatoare ca senzația de foame și lipsa de pericol și sentimentul de securitate din viața ei i-au trezit curiozitatea, pofta de aventură. În viața ei nu exista nimic care să opună rezistență. Dădea doar peste moliciune, măsuri preventive, dezmierdări, dragoste călduță și afecțiune casnică și, fără să suspecteze că această moderație a vieții nu se măsoară prin lucruri exterioare, ci e mereu opusul unei lipse de relații amoroase, se simți cumva trădată și privată de viața adevărată în existența aceea comodă.” (pag. 17-18)
Așadar, aparent, cel care înșeală este fericit, dar nu, sufletul său este de multe ori zguduit de sentimente constradictorii, cel mai adesea de vinovăție, intensitatea zbaterilor este imensă și sunt momente în viața sa în care până și sinuciderea este una dintre opțiuni. Cam așa se simte și Irene, iar romanul este, din acest punct de vedere, de o mare intensitate psihologică, accentul punându-se nu pe aventura propriu-zisă, care ajunge aproape imediat undeva departe, în fundal, ci pe trăirile sufletești ale unei femei care se simte total cuprinsă de vinovăție, frică și deznădejde:
”Și de ce – se apără orbește împotriva dezastrului despre care își dădea seama, chiar și așa, inconștient, că are un înțeles –, de ce ar merita o pedeapsă atât de aspră pentru un păcat atât de neînsemnat? Cunoștea atâtea femei orgolioase, îndrăznețe, senzuale, care țineau chiar amanți plătiți și își băteau joc de bărbații lor în brațele acestora, femei care trăiau în minciună ca într-un cămin confortabil, femei care se făceau și mai frumoase când își înșelau soții, mai puternice pe măsură ce vânătoarea progresa, mai istețe pe măsură ce pericolul creștea, în timp ce ea se prăbușea la prima presimțire a fricii, la prima abatere.” (pag. 61)
”Scrisoare de la o necunoscută” este un roman scris în stil epistolar, o poveste de iubire devastatoare despre care un scriitor află prea târziu, la ani distanță de la petrecerea evenimentelor, printr-o scrisoare primită de la… o necunoscută. Din adolescență, odată cu mutarea romancierului în imobilul în care se afla, s-a îndrăgostit definitiv și iremediabil de acesta, chiar dacă el nici nu o observa pe fata vecinilor. Dacă la început se înroșește, cu timpul devine amanta acestuia de mai multe ori, fără ca el, fustangiu notoriu, să o recunoască. Este așadar povestea unei iubiri intense, niciodată mărturisită, mereu distantă, dar care a ars mereu cu intensitate. Oare câte astfel de iubiri trec pe lângă noi și nu suntem în stare să le recunoaștem?
”Știu, știu foarte bine că fiul meu a murit ieri – acum nu te mai am decât pe tine pe lumea asta, numai pe tine, tu, care nu știi nimic despre mine și te joci sau te amuzi cu tot felul de oameni sau lucruri. Doar pe tine, cel care nu m-a cunoscut niciodată, omul pe care l-am iubit mereu.” (pag. 113)
Cele două romane, deși construite total diferit, vorbesc despre sentimente, despre emoțiile pe care le trăim fiecare dintre noi în cazul unor evenimente asemănătoare. Tocmai de aceea, peste ele nu s-a pus patina timpului, ele fiind extrem de actuale, chiar dacă vorbesc despre o Vienă aproape imperială sau despre o aristocrație demult apusă. Oamenii zugrăviți (aproape de perfecțiune) de Stefan Zweig sunt mereu în jurul nostru, rămâne doar să îi descoperim și să încercăm să le înțelegem trăirile și sentimentele. Două romane bune, demne de a fi citite într-o după-amiază ploioasă, cu cerul întunecat.
1 comment
Am citit si eu aceasta carte si mi-a placut!