Carti Eseuri

„Există teama că scrisul ne trădează”: Invențiile ocazionale, de Elena Ferrante

„Invențiile ocazionale”, de Elena Ferrante
Editura Pandora M, Colecția Anansi. World Fiction, București, 2022
Traducere: Cerasela Barboni
Ilustrații: Andrea Ucini

”Nu știu dacă e mai bine să am credința vârstei adulte sau pe cea după care m-am ghidat în adolescență. credințele nu sunt bune sau rele, folosesc doar la a da o ordine dezordinii pricinuite de angoasele noastre.”

„Invențiile ocazionale” este o compilație a rubricii Elenei Ferrante din The Guardian, care a apărut pe tot parcursul anului 2018. Scriitoarea italiană este cunoscută mai ales pentru romanele napoletane, o cvadrilogie care relatează viața a două femei din copilărie până la vârsta adultă, însă este la fel de faimoasă și pentru anonimatul ei și pentru refuzul de a-și dezvălui numele real.

Elena Ferrante le-a cerut editorilor săi să îi adreseze săptămânal câte o întrebare la care să răspundă și pe care să o publice ulterior. Formula a funcționat: fiecare text este o lucrare de sine stătătoare și, deși există o oarecare suprapunere la nivel tematic, nimic nu se repetă inutil. Ceea ce surprinde este abilitatea stranie de a rămâne detașată de cuvintele pe care le scrie, reușind în același timp să articuleze cu precizie angoasa condiției umane și să găsească frumusețe și în banal: „Mă interesează obișnuitul sau, mai degrabă, ceea ce am forțat în interiorul uniformei obișnuitului.”

Sunt texte despre natura femeii și despre pericolele excesului în cadrul acestui rol: unele femei pot produce reacții din partea bărbaților, acționând într-un anumit fel în viața cotidiană, altele pot declanșa invidia celorlalte femei, fiind nevoite să se lupte între ele pentru firimiturile lăsate de bărbați. Scrierea nu este expansivă, ci reținută și metodică, preferând tonurile joase în locul vârfurilor, fie că vorbim despre melancolie, fie despre bucurie. O pledoarie pentru reacțiile domolite, dar uneori m-am întrebat dacă asta nu înseamnă cumva să negi propriile sentimente.

Eseurile acoperă o gamă largă de teme: frica, maternitatea, schimbările climatice, scrisul, prietenia, dar și dragostea și gelozia. Contribuțiile sale săptămânale la The Guardian, mărturisește ea în introducerea colecției, reprezintă un format literar cu care inițial nu era deloc familiarizată: „Nu am vrut să ascund – mai ales față de mine însămi – natura lor de invenții întâmplătoare, nu diferite de cele cu care reacționăm zilnic la lumea în care se întâmplă să trăim”.

Există pagini valoroase despre scris, iar Ferrante mizează pe ideea că „niciun autor nu produce texte fără datorii. Nu există opere care să rupă cu totul cu trecutul, opere care să-l excludă. Noutatea literară există în felul în care fiecare individ locuiește în marea de forme în care este scufundat.” Mai mult, deseori granița dintre ficțiune și adevăr este foarte greu depistabilă. pornind de la o întâmplare adevărată, scriitoarea avansează ipoteze, exagenrează anumite elemnte și caută să umple eventualele goluri. Oricât efort ar depune pentru a rămâne fidelă poveștii inițiale, nu va putea face abstracție de imaginație.

”Orice utilizare literară a scrisului, datorită artificalității lui înnăscute, implică întotdeauna o oarecare formă de ficțiune. Limita fiind mai curând, cum spunea Virginia Woolf, cât adevăr reușește ficțiunea, în cele din urmă, să capteze.” (pg. 29, Ficțiune, adevăr)

 

”Cine simte nevoia să scrie trebuie neapărat să scrie […] Scrisul nu se amână până când vom fi trăit suficient, vom fi citit suficient, vom fi avut un birou al nostru, într-o cameră numai a noastră, cu o grădină a noastră cocoțată deasupra mării, ne vom fi supus unor experiențe extreme, vom fi trăit într-un oraș incitan, ne vom fi retras într-o cabană la munte, vom fi avut copii, vom fi călătorit mult. să publici da, asta se poate cu siguranță amâna, ba chiar poți decide să nu publici deloc.

 

Dorința necontrolată de a da formă scrisă lumii nu oferă în sine garanția unor rezultate bune. Nimic nu garantează scrisul, chiar și când vocația e solidă, dă naștere unor opere memorabile.

 

Scrisul va continua să ne aducă aminte că e un instrument cu care se poate obține mult mai mult decât am fost capabili să obținem. Ne vom chinui până la ultima suflare, având suspiciunea că exact în momentul în care ni s-a părut că invisindesem, în realitate am pierdut.„ (pp. 75-77, Scrisul necesar)

Legat de cinematograf și ecranizarea unor opere, dincolo de analiza pe care o face legat de experiența personală cu Prietena mea genială sau Fiica pierdută, unde reperează modificările pe care filmul le-a adus textului, discută despre intervenția sau detașarea scriitorului, există un text despre Solaris-ul lui Lem și cel al lui Tarkovski. Cel din urmă, spune Ferrante, a citit în text propria necesitate și urgență. Și chiar dacă nu i s-a părut cel mai bun film al regizorului, este cel care a impresionat-o cel mai puternic. Ceea ce rezultat din întâlnirea lui Tarkovski cu textul este o versiune imperativă, foarte bine conturată, care închide, în ciuda excelenței sale, anumite drumuri către opera originală. (La cinema, 135-137).

Fiecare eseu scurt ilustrează o Elena Ferrante concentrată pe imediatul și complexitatea unui detaliu sau a unei amintiri aproape estompate, iar sfera de examinare nu ajunge la proporții fulminante. De cele mai multe ori se observă pe sine punând la îndoială decizii, frânturi de întâmplări rămase în memorie și ajunge la concluzia că, în cadrul scrisului, realitatea și ficțiunea sunt indisolubil legate, pentru că scrisul este în mod înnăscut artificial, fiecare utilizare a acestuia implică o anumită formă de ficțiune„.  Colecția de eseuri este o carte cu mai multe straturi, care pune în lumină gândurile scriitoarei fără a face apel la elemente exterioare. Întregul proces de analiză se petrece în mintea scriitoarei, iar veridicitatea este astfel dovedită fără echivoc. Colecția oferă instantanee actuale și personale, iar rezultatul este un ansamblu variat de considerații, un portret al vocii îndrăznețe și singulare, al unei povestitoare care a fascinat o multitudine de cititori. 

Puteți cumpăra cartea: Editura Pandora M/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: pandoram.roeuropaeditions.com)

Articole similare

Răul cel mai mare: ”Nenorocirea secolului”, de Alain Besançon

Jovi Ene

Aromânii și postnațiunea: Unde e Aromânia?, de Nicolas Trifon

Dan Gulea

Dragul meu turnător, de Gabriel Liiceanu

Andreea Andrusca

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult