Eu sunt fiica lui Rembrandt, de Lynn Cullen
Editura Polirom, Colectia Biblioteca Polirom. Proza XXI, Iasi, 2012
Traducere din limba engleza de Natima Mandrila
Fictiune istorica, poveste de dragoste si mister sunt ingredientele pe care Lynn Cullen le-a combinat in acest roman pentru a-si captiva cititorii. Viata adevarata a Corneliei, cea de-a treia fiica a lui Rembrandt van Rijn, se pierde in negura timpului, insa cele cateva detalii ramase consemnate in istorie si o buna doza de imaginatie se transforma intr-o poveste fascinanta, narata la persoana I de catre Cornelia insasi.
Petele de culoare date de „detaliile” comunitatii artistice in care Rembrandt isi desfasura activitatea, precum si descrierea plastica a societatii Amsterdamului secolului XVII, prin prisma traiului familiei disfunctionale a marelui pictor, sporesc interesul lecturii.
Nu poti sa ramai nepasator la panica din orasul cuprins de ciuma, la contrastul dintre cartierele bogate si cele sarace, la conventiile rigide ale societatii cu privire la relatii si statut social, dar indeajuns de permisive pentru a accepta comertul cu sclavi. Aceeasi dualitate o intalnim si la Cornelia, chinuita de saracie, iritata de comportamentul arogant si insensibil al tatalui sau, dar, in acelasi timp, bazandu-se pe judecata parintelui sau si urmandu-i sfaturile.
Rembrandt insusi este personaj principal in aceasta creatie, o imagine palida a pictorului de succes de alta data, aflat la finalul carierei sale, la limita nebuniei, ostracizat de societate si aflat in faliment. Excentricitatile sale, stilul avangardist in pictura la care nu vrea sa renunte si mai ales temperamentul imprevizibil tin la distanta potentialii clienti si, implicit, posibilitatea unei vieti mai usoare.
„Arta mea… ce imi aduce ea bun? Am pus in ea tot timpul meu, toata iubirea mea, si in acest rastimp cei dragi ai mei au trecut prin vietile lor singuri. Si cand au plecat ei, am ramas fara nimic. Nu mai am nimic!”
Cand mama sa moare de ciuma si fratele adorat se casatoreste si paraseste locuinta parinteasca, Cornelia ramane singurul martor al declinului tatalui sau. Luptand cu saracia si cu indiferenta tatalui, suferind din cauza racelii si distantei impuse de acesta, eroina principala isi gaseste optimismul in realtiile romantice care ii implica pe Neel – ultimul ucenic ala tatalui sau si Carel – fiul unui negustor bogat.
Fiecare capitol este o lectura incantatoare, autoarea folosindu-se de ultimile opere ale marelui pictor ca o rampa de lansare catre trecutul si povestile personajelor principale. Si astfel, impreuna cu Cornelia, calatorim in timp si asistam la nasterea fiecarui tablou, reconstruim cu ochii mintii imprejurarile in care apare fiecare opera de arta si modelele care au inspirat-o.
Recunosc ca am intrerupt de mai multe ori lectura pentru a rasfoi un album al marelui pictor si altfel, cu privirea atintita catre tablou si rememorand povestea fiecaruia, am „trait” nasterea „Lepadarii Sfantului Petru”, „Doi negri”, „Sindicii postavarilor”, „Juramantul lui Claudius Civilis”, „Junona”, „Flora(Portretul Saskiei)”, „Batseba”, „Hendrickje Stoffels”.
Si fiecare chip din tablou a dat contur si consistenta fiecarui personaj al cartii si admirand tablourile mi-i imaginam pe Saskia, Hendrickje, Cornelia, Neel, Titus si Magdalena frumosi, reali, vivaci si naturali asa cum i-a filtrat Rembrandt prin sufletul sau, transpunandu-i in pictura.
Cu fiecare calatorie ne sunt prezentate noi indicii despre tainele vietii eroilor principali, indicii menite a lamuri marile intrebari ale Corneliei legate de deciziile tatalui sau: de ce nu s-a casatorit cu mama sa, de ce n-a incurajat-o sa picteze asa cum isi dorea, de ce il respinge pe Nicholaes Bruyningh si pe toti cei care au legatura cu el.
Deslusirea tuturor acestor mistere face ca dragostea fata de Rembrandt sa ajunga la apogeu, caci ce altceva poate simti un copil pentru parintele sau cand afla sacrificiile personale pe care acesta le-a facut si devotamentul pe care l-a manifestat fata de persoana iubita?
„Tata picteaza si maneca halatului ii tresalta impetuos. Un val puternic de mandrie pentru el, pentru opera lui, pentru prietenia lui de napatruns cu Dumnezeu imi spune tot ce trebuie sa stiu si am fost prea incapatanata sa recunosc: prin venele mele curge pictura. Sunt fata lui Rembrandt, chiar daca el nu ma va recunoste niciodata……Si atunci, pentru o singura clipa cutremuratoare, ochii mei ii intalnesc pe ai Tatei. Inainte sa-mi dau seama ce se petrece sau sa ma impotrivesc, ceva urca din adancul fiecaruia dintre noi si, alunecand de-a lungul unui fir subtire de speranta, se atinge…Fantastic! sopteste Tata. Si clipa zboara…”
