Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea, de James Lacey şi Williamson Murray (I)

„Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea”, de James Lacey şi Williamson Murray

Editura Polirom, Colecția Hexagon, Iași, 2013
Traducere de Andra Hancu si Radu Andriescu

Volumul istoricilor militari americani James Lacey şi Williamson Murray[1] este o fascinantă trecere în revistă a celor mai importante douăzeci de mari bătălii, cel puţin din punctul de vedere al autorilor, care au avut loc în istoria militară a umanităţii. „Bătăliile care ne-au stârnit interesul sunt mai cu seama cele care au reverberat peste timp.” Este evident că „deflagraţiile şi bătăliile au influenţat în mod direct şi covârşitor cursul istoriei, fiind esenţiale pentru înţelegerea lumii în care trăim”. Având în vedere amploarea fiecărei bătălii descrise în această carte, fiecare în parte fiind analizată în nenumărate studii istorice, ne vom rezuma doar a explica şi reproduce câteva informaţii succinte, detalii şi pasaje din aceste importante momente de turnură din istoria militară a umanităţii care au şlefuit lumea de astăzi prin consecinţele lor politice pe termen lung.

Bătălia de la Maraton (490 I. Hr.) a reprezentat poate unul din punctele de plecare ale Europei pe care o cunoaştem astăzi căci cei 10.000 de hopliţii atenieni care au adoptat pe câmpul de luptă celebra formaţie a falangei, au reuşit o miraculosă victorie împotriva celei mai mari armate a celui mai mare imperiu din lume din acel moment, Imperiul Persan. „S-au confruntat pentru prima dată două metode de luptă radical diferite. La Maraton, atenienii protejaţi de armuri solide, formaţi prin familiarizare cu stilul de luptă al hopliţilor, care declanşau asalturi fulgerătoare, înspăimântătoare şi lupte sângeroase corp la corp, au înfruntat şi au decimat armata persană, care se baza pe forţa atacului de la distanţa al arcaşilor săi.” Şi astfel civilizaţia vestică a fost salvată de o deturnare de curs care ar fi fost cât se poate de clară dat fiind nivelul de despotism al persanilor (în vocabularul politic modern a rămas termenul persan, în sens peiorativ, de satrapie–denumirea provinciei persane- condusă de un satrap). Pe câmpul de luptă de la Maraton au rămas 6.000 de persani şi numai 192 de hopliţi atenieni. Un mesager din rândul hopliţilor, în armură completa a fost trimis să anunţe la Atena victoria. După un adevărat tur de forţă (între Maraton şi Atena este o distanţă de aproximativ 30 de kilometri) şi prima cursă de maraton din istorie, alegatorul, ajungând la Atena a rostit doar „Ura! Am învins” prăbuşindu-se şi murind. Spartanii care au ajuns a doua zi au mers până la Maraton pentru a vedea cu ochii lor dimensiunile victoriei ateniene şi, după ce i-au felicitat pe învingători, s-au întors acasă. Spartanii îi vor învinge pe persani la Termopile.

La Gaugamela (311 I.Hr.), Alexandru cel Mare[2] şi-a demonstrat geniul militar care a rămas în amintirea posterităţii învingând de o manieră categorică uriaşa armată persană a lui Darius pentru că nu neapărat numărul soldaţilor a contat de-a lungul confruntărilor militare. „După cum a demonstrat în 2003 coaliţia condusă de americani în războiul din Irak, când o armată numeroasă, dar inferioară se confruntă cu una bine pregătită, mai bine coordonată şi superioară din punct de vedere tehnologic, sunt şanse foarte mari ca armata mai mare să se transforme rapid într-o gloată dezorganizată.” Istoricii consideră că raportul de forţe pe campul de luptă de la Gaugamela ar fi fost de aproximativ 200.000 de ostaşi ai Imperiului Persan (nu neapărat toţi persani) la 7.000 de cavalerişti şi 40.000 de pedeştri, celebra falangă macedoneană. „Mii de oameni se împungeau cu suliţele şi se măcelăreau unii pe alţii, în frenezia nimicitoare a setei de sânge.”[3]Victoria lui Alexandu cel Mare a dus la pătrunderea elementelor de civilizaţie elenă în întregului spaţiu oriental, chiar şi în anumite zone din India de nord-vest, fermentul unei noi civilizaţii sincretice, cea elenistică, osmoză între elenismul macedonean şi nenumăratele tradiţii orientale.

Din volum nu aveau cum să lipsească mai multe momente importante din istoria militară a celui mai profesionist in domeniul militar imperiu din lume, cel roman. Victoria romanilor în bătălia de la Zama (202 I.Hr.) împotriva Cartaginei a pus capăt celui de al doilea război punic „cel mai dificil din istoria Romei, un război în timpul căruia oraşul a fost de multe ori gata să piară”. Fără această victorie care a diminuat considerabil puterea Cartaginei, dar nu a şters-o de pe suprafaţa pământului (cel de al treilea război punic va face asta) Roma nu ar fi ajuns la dominaţia absolută a spaţiului mediteranean.

În pădurea Teutoburgică (anul 9 d.Hr.) a avut loc probabil cea mai mare înfrângere a armatelor profesioniste romane în timpul lungii perioade de mijloc a Imperiului Roman (care a durat cam trei secole), până la bătălia de la Adrianople (378 d. Hr.) când împăratul Valens şi armata romană au fost înfrânţi şi ucişi de goţi, marcând declinul iremediabil al puterii romane. După cucerirea Galliei de către Caesar şi a Britanniei, următoarea pe lunga listă de cuceriri a romanilor a fost Germania, însă socotelile de acasa nu s-au potrivit cu cele din…pădure. Pentru a zdrobi o rebeliune aparent minoră (administraţia şi trupele romane se aflau deja de mai mulţi ani în interiorul Germaniei pe care începuseră să o organizeze, impunându-şi celebra pax romana) trei legiuni romane, aflate în mijocul Germaniei, conduse de cel care va rămâne celebru în istoria romană, guvernatorul Varus, s-au aventurat să elimine focarul de nemulţumire. „Romanii ştiau pe baza experienţei îndelungate că, dacă erau lăsate să clocotească, răscoalele se înrăutăţeau întotdeauna şi erau şi mai sângeroase şi mai costistoare cu cât acţiunea era întârziată”. Legiunile lui Varus au pornit la drum neglijent, desfăşurându-se pe o lungă distanţă de 16 kilometri! De menţionat că pe lângă legiunile romane se deplasau şi civili, membri ai familiilor legionarilor, servicii de intendenţa, aprovizionare destul de asemănator cu o armată modernă. Cum ar fi putut scapă o astfel de oportunitate germanii conduşi de Arminius care, profitând de o foarte buna cunoaştere a locurilor, au reuşit să distrugă (adică ucidă) complet trei legiuni romane!

La Yarmuk (636 d. Hr.), loc situat la 65 km în sud-estul Înălţimilor Golan, armatele bizantine au fost înfrânte de cele arabe, ducând la islamizarea şi arabizarea întregului Orient Apropiat. La Hastings (1066 d. Hr.) regatul medieval timpuriu anglo-saxon a fost învins de către forţele invadatoare condus de ducele normand William (un conglomerat de mercenari normazi, francezi, flamanzi şi bretoni), punându-se bazele a ceea ce s-a dovedit a fi cea mai mare putere navală şi colonială din istorie, Marea Britanie „Formaţia saxonilor s-a desfăşurat. Cu o lovitură de secure, cei o mie de soldaţi din prima linie au înlăturat săgeţile înfipte în scuturile lor. Apoi urletul tunător s-a făcut din nou auzit: Ut, ut.[4] Mii de oameni strigau, oţelul se izbea de oţel, iar anglo-saxonii îi sfidau pe normanzi, arătându-le că formaţia lor rezistase (…) În modul caracteristic luptelor directe din perioadele antică şi medievală, încleştarea şi masacrul au continuat până când una dintre părţi nu a mai suportat grozăvia.”[5]Harald, regele anglosaxonilor a fost răpus de o săgeată în ochi, victoria revenindu-i lui William care ”a fost încoronat rege al Angliei în ziua de Crăciun a anului 1066. Încoronarea nu a pus capăt luptelor. În următorii câţiva ani, sporadic, au apărut revolte ale saxonilor împotriva conducerii lui William, pe care normanzii le-au înăbuşit cu cruzime.”

Trecem peste eşecul spaniolilor aflaţi la apogeul puterii lor de a invada Britannia prin scufundarea invincibilei armande din 1588 d. Hr. care comunică în sens cu Annus Mirabilis sau naşterea supremaţiei britanice pe mările şi oceanele lumii, prin înlăturarea concurenţei franceze (1759) în Canada care a revenit în întregime Angliei (Franţa fiind silită să renunţe la Quebec cea mai importantă colonizare franceza pînă în secolul al XIX lea) şi peste bătălia de la Breitenfeld (1631 d. Hr.) în care şi-a făcut pentru prima oară apariţia pe câmpul de luptă al Războiului de Treizeci de ani armata naţională, inteligent divizată (urmând modelul legiunilor romane) armata modernă, organizată de curajosul rege suedez Gustav pentru a ajunge la Saratoga (1777 d. Hr.) unde forţele Coroanei engleze s-au confruntat cu colonialii americani, pe care până atunci reuşiseră să-i snopească în bătaie. Însă învinsul de astăzi se poate transforma în cel care te umileşte pe câmpul de luptă mâine. De studiat rămâne şi încrederea suprasolicitată, care a jucat de foarte multe ori un rol nefast în gândirea diverşilor comandanţi şi strategi, de la Darius la Hitler. Încederea nemăsurată a comandanţilor englezi, unul în nord şi altul prin sud, fără o coordonare minimă, în supremaţia militară a soldaţilor mercenari, profesionişti, atât britanici cât şi germani în tacticile clasice, standardizare avea să fie fatală în pierderea celor treisprezece colonii americane şi naşterea unui nou stat independent în America.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro.