„Strania valiză a domnului Silberstein”, de Cătălin Mihuleac
Editura Humanitas, Colecția 821.135.1 – scriitori români contemporani, București, 2024
Cătălin Mihuleac este unul dintre scriitorii români contemporani pe care îi urmăresc cu atenție și mă străduiesc să le citesc cărțile cât de repede pot, preferabil imediat după apariție. Prozatorul ieșean și-a creat prin stilul și tematica volumelor publicate în ultimul deceniu un profil literar distinct și unic. ‘Strania valiză a domnului Silberstein’, publicată în 2024 în colecția ‘821.135.1 – scriitori români contemporani’ a Editurii Humanitas, continuă și întărește o direcție care a trezit interesul cititorilor din România dar și din alte țări, inclusiv Franța și Germania. Din ‘materialul clienților’, adică din limba folosită în viața de zi cu zi de noi și de cei din jurul nostru, el construiește cu fiecare nou volum un edificiu pe care îl vom putea admira, sper, și mai târziu, când vom beneficia și de perspectivă.
‘Strania valiză a domnului Silberstein’ utilizează o formulă literară foarte răspândită în literatura populară recenta, mai ales în cărțile scriitorilor americani, dar nu numai acolo. Este vorba despre intrigi cu tematică istorică în care soarta și faptele eroilor din trecut se dezvăluie treptat și influențează destinele celor care le investighează. Personajele principale contemporane ale romanului lui Cătălin Mihuleac sunt povestitorul scriitor (pe care-l putem considera un alter ego al autorului) și un adolescent pe nume Zinel, intrat în lumea crimei și devenit ‘Prinț al hoților’ din buzunarele și gentile turiștilor și mai ales ale turistelor din orașele europene. Un șir de incidente și coincidențe îi aduc împreună pe aceștia cu fapte petrecute cu un secol în urmă și cu destinele a doi evrei originari din România, ajunși celebri, fiecare în domeniul său, în capitala Franței în primele decenii ale secolului 20. Pe toți îi leagă originea ieșeană, dar și o neliniște care îi trimite într-o permanentă căutare, urmăriți de ghinioanele soartei.
‘Mai pricepe şi că fuga lui actuală e-un cumul de fugi.
Fugă de mama care l-a lepădat pentru o pizza cu sos bolognez şi-o porție sățioasă de fudulii napoletane.
Fugă de bunicii care l-au închiriat unei găşti de mafioti contra unui tarif lunar de 325 de arginți europeni şi-ncă regretă că n-au cerut prețul corect al pieței – 400.
Fugă de gaşca de foşti sportivi de mare performanță care-au distribuit-o pe Brigitte Bardot în roluri de frânt oase şi de masacrat suflete.
Fugă de regina inimii şi minții sale, Adelina, care i-a fost tirangiu şi profesor de istorie, design vestimentar şi kamasutra, iar ulterior l-a vândut, demonstrându-i că adevăratele regine, chiar şi cele ale inimii şi minții, nu se fac, ci se nasc făcute gata.
Fugă de tot ce-a fost până-n acel punct viața lui năpăstuită şi-n egală măsură fugă de necunoscutul pe care i-l rezervă destinul lui cărpănos.
Iar la fugile lui se-alipesc cele ale lui Guillaume Silberstein, cu nimic mai prejos de-ale sale: fugă de prima sa patrie – România, apoi de-a doua patrie – Marochinăria…
Fugă de şopârla din lunca râului Bahlui, fugă de crocodilul din albia Senei…
Fugă de tot, de tot, de tot…’ (pag. 228-229)
Cele două personaje istorice pe care le evoca în romanul sau Cătălin Mihuleac au existat cu adevărat. Domnul Silberstein a fost Guillaume (Wilhelm – Wilimuță) Silberstein, devenit marochiner faimos, creator, cu decenii înaintea lui Vutton, a unor genți pentru doamne, obiecte utile și frumoase, care le făceau pe fiecare dintre ele să se simtă regine – chiar și pe adevăratele regine. Bernard Natan a fost o personalitate importantă în istoria cinematografiei franceze. Născut la Iași în 1886, Nahum Tanenzapf a ajuns la Paris la începutul secolului 20, a luptat ca voluntar pentru Franța în Primul Război Mondial fiind rănit și decorat, și a dobândit cetățenia franceză în 1921, schimbându-și numele în Bernard Natan. A fost ceea ce am numi astăzi cineastul oficial al Olimpiadei de la Paris din 1924, iar în 1929 a achiziționat celebrele studiouri de film Pathé. Ambii au avut succes, au fost apreciați și decorați în perioada interbelică, pentru a cădea economic și social odată cu întețirea antisemitismului, fiind arestați și în pericol de a fi deportați în timpul ocupației germane. Silberstein a fost salvat (cel puțin în roman) de intervenția reginei Belgiei, iar după război și-a abandonat meseria și s-a retras în anonimat. Aflându-se în închisoare la izbucnirea războiului, Bernard Natan nu a putut părăsi Franța cum au făcut-o multe alte personalități evreiești. Destinul său a fost și mai tragic.
‘Apatridul Natan trebuia eliberat din închisoarea de la Fresnes pe 23 septembrie 1942, când îi expira pedeapsa primită pentru învârtelile financiare prin care sperase, aidoma altor prostǎnaci de talie, c-o să tragă-n piept criza economică mondială.
Cu 48 de ore înainte de împlinirea sorocului, a fost scos din celulă şi predat autorităților germane, care l-au plasat ca pe-un odor detestabil în lagărul intermediar de la Drancy.
N-a avut vreme să se deprindă cu noul loc de suferință. De-abia au apucat păduchii să-şi depună câteva ouă în ţoalele lui, că s-a şi format Convoiul 37, ce-a pornit-o legănându-şi crupele la 25 septembrie ora 8:55 spre Konzentrationslager Auschwitz. Între cei 1.004 nefericiți tasați în vagoane, 729 erau români culeși c-o zi mai devreme, în cursul unei razii ce le fusese dedicată la Paris şi-n suburbii.
Une rafle ce păşea ca o nepoțică bine educată pe urmele celebrei deschizătoare de drumuri din memorabila zi de 12 decembrie 1941, dar o depăşea de mai bine de două ori în amploare, grație celor 1.574 de evrei români arestați, între care 39 erau copii.
O parte dintre aceştia au fost deportați în Convoiul 37 din 25 septembrie, iar restul în Convoiul 38 din 28 septembrie. Un exemplu de organizare perfectă, made in Germany.’ (pag.163-164)
A existat în realitate și celebra valiză a domnului Silberstein. O vedem chiar fotografiată în anexa de documente de la sfârșitul cărții. Încăpătoare, l-a însoțit pe tânărul emigrant Silberstein la începutul peregrinărilor sale și apoi în timpurile grele ale deportării. Ajunsă la urmașii săi cu o parte dintre documentele rămase în urma creatorului de modă feminină avant-la-lettre, valiza, acum demodată și roasă de timp, este un obiect și un simbol. Sfatul dat la plecare de tatăl eroului devine deviză de viață, valabilă nu doar pentru tânăr, dar pentru orice emigrant, evreu sau nu: ‘Ieși din ghetou, dar rămâi în valiză’. În alte cuvinte, emigrantul își propune să cucerească lumea și să reușească în locul în care ajunge, dar este prudent să păstreze un refugiu care să-l lege de propria identitate. Valiza poate fi simbolic familia sau casa emigrantului, sau fizic, locul în care se cuibărește pentru a se ascunde. Un secol mai târziu vă deveni și punte de legătură cu eroii din lumea de azi, și mediu de transfer al informațiilor despre istorie, dar și ‘obiect de lucru’ pentru hoțiile bandei de infractori din care face parte Zinel, adolescentul vândut de familia sa pentru o chirie lunară de 325 de euro Clanului Campionilor. Traseul de la inocență la crimă, de la viața în raiul pierdut al copilăriei la lumea crudă a emigrării este o altă trăsătură comună între Zinel și Wilhelm Silberstein:
‘ La o surcea distanță de Bolta Rece, familia Silberstein ocupase trei camere într-un ansamblu de locuințe ce formau un careu. Seara, curtea din mijloc se transforma în maidan bǎtucit de jocurile drăcimii, în care mişuna şi recolta de patru băieţi şi două fete zămislită de mariajul lui Berman Silberstein cu Babeta Otoi.
Copiii aveau interdicţie să se-aventureze afară din curte, dar, cum mugurii de flirt plesneau pe ram cu de la sine putere, perimetrul înconjurător era explorat ilicit. Mai întâi, era fructificat romantismul umbros al străzii de baştină, apoi ulițele adiacente, ai căror arbori noduroşi ofereau cadrul perfect pentru sărutări, pulsații în doi şi palpări mamare pe sub bluză.’ (pag.35)
Plasându-și personajul cu tentă autobiografică în centrul povestirii, ca erou-povestitor, Catalin Mihuleac folosește o altă tehnică literara întâlnită în proza modernă – cea a atelierului scriitoricesc deschis. În narațiune intră și un jurnal de creație al romanului însuși, cu autorul devenit erou și căutările, angoasele și chiar și visele sale fire de intrigă.
‘ Pe una dintre străduțele dosnice ale Iaşului, la parterul unui imobil cu risc seismic avansat, somnul mă scălda în micul lui trafic de frontieră al orelor de după miezul nopții. Visam că poliția franceză venise să mă salte în zorii zilei de 12 decembrie 1941, în timp ce Guillaume Silberstein primea vizita unor interlopi români care-i cereau taxă de protecție, dacă voia să-şi continue afacerea cu traiste bengoase de să moară duşmanii.
Vizitatorii băteau insistent la două uşi diferite, din două oraşe diferite, aflate în țări diferite şi-n secole diferite, dar eu îmi ziceam că totuna era, fiindcă-n aceeaşi manieră se lucra şi la Gestapo, şi-n clanurile interlope – ți se-nființau la uşă cu noaptea-n cap şi te luau pe sus fără multă vorbă.
A durat olecuță până să-mi dau seama că zgomotele nu erau nici onirice, nici pariziene, ci cât se poate de reale şi ieşene. Dezmeticit numai pe jumătate, m-am târât pe burtă şi coate să văd cine mă deranja, dar când am deschis uşa am simțit c-alunec într-un alt coşmar.
Încadrat de uşă ca-ntr-o ramă de tablou, un puştan stătea pe-un ditamai geamantanul şi-a trebuit să-mi frec vârtos ochii ca să-mi dau seama că-l aveam în față pe cel scărmănat de „pedofilul” Jérôme cu câteva luni în urmă, lângă Turnul Eiffel:
– Dracu’ să te ia, dispari de-aici, golanule, dégage vite! La câte-am pe cap, doar tu-mi mai lipseşti! Lasă-mă să dorm!’ (pag.27)
Cătălin Mihuleac este formidabil și în construcția personajelor sale imaginare. Probabil că și aici exista surse din realitate care l-au inspirat, dar un destin precum cel al lui Zinel are desigur multe elemente de ficțiune. Evoluția sa are o tentă picarescă, cu elemente de melodramă dar și de umor, care echilibrează perspectiva. Spre final vor apare și elemente fantastice. Paralele dintre Silberstein și Zinel capătă o nouă dimensiune atunci când se suprapun, la un secol distanță, pasiunea și înțelegerea psihologiei feminine a creatorului de genti și a hoțului care trebuie să evalueze conținutul acestora în vederea loviturii care urmează. Scriitorul povestitor este fascinat de ambele personaje.
‘ Parcă nu mai eram aşa decis să mă lepăd de flăcăiandrul mintos, a cărui limbă lungă părea sabie ninja în toată regula. Experienţa de viață deja acumulată și mediul din care provenea îi confereau potențialul unui personaj literar cu greutate, iar limba lui ninja îmi putea ajusta pe ici pe colo stilul de seră, subjugat unui conformism specific generației mele literare.
îl aveam aşadar sub acoperiş pe unul dintre miile de minori cocârjați de Clanul Campionilor, cel mai vestit brand al pegrei româneşti. În beneficiul acestei bande criminale, puștiul fura din țările europene vestice portofele, valize şi computere. Dacă şi-ar fi pus mintea, ar fi furat şi rinichi, spline şi ficați, fără ca victimele să-şi dea seama.
Ştiam şi eu câte ceva despre Clanul Campionilor, mai mult pentru că membrii lui erau originari din oraşul meu, Iaşi, unde-şi clădiseră vile cum şi preşedintele țării visa, dac-apuca un spor consistent la leafă.
La etajul cel mai de sus al reşedinţelor, campionii arborau drapelul național, aşa cum se cuvenea să procedeze fiecare român care-şi iubea patria şi lupta pentru propăşirea ei.’ (pag.42-43)
Cititorii nu vor uita ușor nici portretul Adelinei, partenera în hoție a lui Zinel, în același timp tutoarea acestuia în cultura europeană și a lumii, în psihologia feminină și inițiere sexuală. Trădarea acesteia va deveni unul dintre macazurile schimbării de direcție din viața eroului.
‘ Era inumană concentrarea în apropierea ei. Te câştiga chiar de te rezumai să-i fixezi doar chipul, începând cu ochii verzi ce puteau înlocui laserele în operațiile chirurgicale de finețe. Ceva mai în aval, zâmbetul se-afişa şi el mobil, tăios şi cruciş, cu atribuții clare de aparat de sudură.
În fața acestor arme, atenția contemplatorului nu mai suporta arsura şi cobora; dar jos alte capcane se iveau cu mreje năucitoare. La început, intriga ciondăneala căluților de mare şoimăneşti din locul unde-ar fi trebuit să se afle, dar niciodată nu se afla sutienul, apoi apăreau formele locomotoare redate de blugii mulați, ce porneau de la mânerele dragostei, fixate pe şolduri ca nişte geamanduri destinate salvării naufragiaților.
Nici contactul ei cu solul nu era uşor de suportat vizual. Când se-ncălța cu sandale, efectul era devastator, gintei masculine făcându-i-se un dor nebun să cânte la clapele de acordeon sau de pian ale degetelor.’ (pag.63)
Proza lui Cătălin Mihuleac pare să capete din ce în ce mai multa consistență și savoare cu fiecare nouă carte a sa. Stilul său îmbină istoria cu melodrama, tragedia și erotismul, umorul cu documentarea riguroasă, în timp ce limba folosită de povestitor și de eroii sai (totdeauna adaptată personajelor) devine mai colorată și mai sofisticată.
Una dintre temele principale ale cărții o reprezintă liniile comune dintre destinele personajelor de azi și cele care au trăit cu un secol în urmă. Le unește veșnica neliniște și lupta pe care fiecare dintre personaje o duce pentru a reuși sau măcar a supraviețui într-o lume ostilă. Faimoasa valiză, care adăpostește memoria unor timpuri trecute și a oamenilor care au purtat-o devine mecanism de apărare psihologică al personajului Zinel, confruntat cu violența lumii din jur. Prejudecățile par și ele a supraviețui vremurilor. Cătălin Mihuleac scrie despre Franța dar gândul cititorilor este redirecționat permanent către România de unde plecaseră personajele. Iată gândurile domnului Silberstein atunci când vizitează – pe ascuns – infama expoziție ‘Le Juif et la France’ organizată la Paris în perioada ocupației cu scopul de a stârni sentimentele antisemite ale populației și de a justifica legile rasiale și trădarea refugiaților evrei, dar și a cetățenilor francezi de origine evreiască trimiși la moarte în Germania.
‘O expoziție intitulată Le juif et la Roumanie ar fi posibila în oraşul meu natal? Nu cred. Parcă totuşi la Iaşi nimeni nu se pricepe să urască atât de stilat, de în acord cu ultimul răcnet al modei. Ura românească e mai din topor şi n-are habar de artificii, dar e-o ură mai cinstită, dacă pot zice aşa.
În secțiunea intitulată Les juifs, maîtres du cinéma français, fotografia tip bust a lui Natan prezida ca un mesia potlogar şleah ta apostolilor care mânjiseră marele ecran al țării de adopție.
Canalia, cum de şi-a permis s-atingă cu labele sale marile opere literare ale Franței!? Dacă nevoia de-a ecraniza îi gâdila buricele degetelor, de ce n-a făcut-o cu literatura adusă cu el în desagă din România natală? Ce, romanele lui Liviu Rebreanu, schițele lui I.L. Caragiale şi poeziile lui Vasile Alecsandri nu se pretau la borşurile vizuale marca Natan? (pag.136)
Cu o narațiune anarhică și cuceritoare, scris cu savoare și învelindu-și nodurile amare în sarcasm, cu personaje care te cuceresc de la primul paragraf și de care nu ai cum să nu te îndrăgostești cu toate frumusețile și defectele lor, ‘Strania valiză a domnului Silberstein’ captivează, emoționează și dă de gândit. Cătălin Mihuleac scrie din ce în ce mai bine și reușește să și surprindă la fiecare noua apariție. De neocolit!
