”Despre imunitate. Vaccinare: mit, metaforă, responsabilitate. O investigație culturală”, de Eula Bliss
Editura Litera, București, 2018
Traducere din limba engleză: Irina Brandabur/Graal Soft
N-aș fi crezut că pot găsi istorie, sociologie, medicină, psihologie și câte altele, într-o carte despre vaccinuri. Medic fiind, credeam că știu cam totul despre acest subiect. Nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte că voi putea descifra metafore pe această temă aridă, de epidemiologie, materie deloc atractivă în școala medicală de pretutindeni.
Autoarea este o tânără și prestigioasă eseistă, aflată la a treia ei carte, una dintre cele zece cărți Best Books din 2014 premiate de New York Times Book Review. Și mai este fiică de medic și de poetă. Iar cartea este și ea un amalgam de știință, care sublimează în metaforă, cam la fiecare pagină. Tocmai ce-mi trebuia și mie, ca să mai ies din rutina zilnică profesională.
În centrul unei narațiuni despre relația autoarei cu copilul ei (narațiune care m-a convins că avem în primul rând de-a face cu o mamă, și încă una foarte grijulie, speriată de orice potential pericol asupra sănătații copilului și care urăște paternalismul medicilor și al spitalelor), se află controversata discuție despre vaccinarea copiilor. Cu o perfectă înțelegere a fricii tuturora, inclusive a celei proprii, legate de actul agresiv al inoculării, de rupere a barierelor fizice individuale, Eula nu este impotriva lui, dar nici nu duce vreo cruciadă împotriva celor care i se opun. De altfel ea nici nu folosește termenul de “mișcare anti-vaccinare”. Ea relateaza discuții purtate cu prietenele ei, mame și ele, le înțelege părerile contra vaccinurilor, și ne împărtășește descoperiri uluitoare pe care le face cu ocazia cercetărilor ei despre vaccinuri și despre boli, împletind metafore și mituri, psihologie, sociologie și filozofie, știință și politică, istorie și religie. Ea cercetează minuțios documentație scrisă de tot felul, întreabă cercetători, infecționiști și pediatri, îl consultă pe tatăl ei, cancerolog și până la urmă ne dăruiește un superb transfer din domeniul rece al informației, în acela al empatiei, al acceptării.
Departe de a fi o pledoarie încăpățânată în favoarea vaccinării, cartea este o țesătură deasă de informație și mărturii personale, care se lasă destrămată pentru a oferi un fir al Ariadnei, cel care va conduce singur către unica posibilitate logică, vaccinarea. La următorul vaccin, nu mă voi mai gândi la serul impur, ci la idea că “dacă vaccinarea poate fi considerată un act agresiv, ea poate fi gândită și ca un instrument in slujba dragostei de oameni”. O mare parte din scriere este examinarea gradului în care existăm unul în continuarea celuilalt, codependenți. “You don’t own your body – that’s not what we are, our bodies aren’t independent. The health of our bodies always depends on choices other people are making… The point is there’s an illusion of independence.” Deci ideea este că nu suntem niște corpuri bine delimitate, așa cum ne închipuim, și că pielea nu reușește cu adevărat să ne separe perfect pe Noi de Ei. Începând de la naștere, noi toți împărțim un sistem în comun.
“Despre Imunitate” cuprinde nu doar comentarii despre infecțiile cauzate de viruși, dar și despre cele cauzate de idei, despre epidemiile date de prejudecăți, despre atașamentul unora de acea spaimă pentru toxicitatea vaccinurilor, chiar dacă li se servesc dovezi că vaccinurile nu conțin nimic toxic. Mai ales infecții cu idei nefondate științific, ca să susțină un interes politic momentan (spre exemplu campania C.I.A. de vaccinare în Pakistan).
Mintea noastră, la fel ca viața noastră afectivă, este continuu hrănită de cei din jurul nostru. Stările emoționale sunt contagioase, asta s-a demonstrat științific. Sănătatea noastră mintală, la fel ca și cea corporală, depinde de cea a semenilor noștri. Mintea nu există izolată, și izolarea nu-i face bine. Singurătatea distruge psihologic. Mintea mea nu mai lucrează, dacă-i ruptă de alte minți. Dar într-o cultură ca aceasta, influențată de valorile individualismului renascentist, este desigur riscant și greu să ne gândim propria minte conectată de cele ale altora. Ne sperie ideea să ne punem mințile la comun. Dar iată Star Trek cu rasa Borg. Borg este o vastă colecție de ciber-organisme, autonome, legate printr-o minte colectivă, The Hive, adică Stupul. Cumva sinistru, această imagine ne oferă posibilitatea să explorăm propria noastra frică de colectiv.
Această harnică cercetatoare descoperă că tot ce se știe, toată informația de care omenirea dispune, este produsul unui astfel de Stup mental. Răspunsurile de până acum la întrebările noastre, au fost găsite la modul colectiv. Lămuririle au fost aduse prin colaborarea mai multor minți. De una singură, nu aș putea afla multe, și încă și mai puține aș înțelege.
În încercarea de a înțelege cât mai bine mișcarea „anti—vaccinare”, autoarea vorbește despre psihologia oamenilor și influența metaforelor. Un coleg pediatru român, tocmai mi-a povestit că a primit un mesaj de la un tânăr tată bucureștean, fiul unei prietene, care îl roagă să-i trimită pentru copilul lui un vaccin „mai curat”, de aici, din America. Este vorba de metafora vaccinului considerat un poluant, o murdărie, metaforă care, spune autoarea, nu este deloc nouă, ci exista in cartea „Bodily Matters” scrisă acum 150 de ani. Acolo era folosită această metaforă în contextul temerii că o substanță străină poate compromite puritatea sângelui, pe atunci asociată psihologic de idei ca puritatea de clasă și de rasă. Astăzi, obsesia poluării vine din ceea ce se întâmplă cu mediul înconjurător, și anxietatea legată de aceasta, intensă, tinde să asocieze orice, cu poluarea mediului. Se pomenește aici și de asocierea între repulsia pentru vaccin și atitudinea față de imigranți. Autoarea însăși mărturisește că această metaforă a poluării a făcut parte din propria ei gândire, cu atât mai mult cu cât avea prejudecata că vaccinurile conțin „toxine”. Și-a dat seama că ideea ei era alimentată de fapt de metafora colectivă a poluării, și nu era ideea ei. După ce s-a informat, a înțeles că ne naștem deja poluați, iar cantitățile de aluminiu, mercur, triclosan, care provin din mediul înconjurător sunt imense, în comparație cu cele dintr-un vaccin.
Vorbesc unii de „toxicitatea vaccinului” sau de „toxicitate cumulativă”. Urmele de formaldehidă, substanța care inactiveaza virusul dintr-un vaccin, este oricum un produs al metabolismului din organismul nostru, și cantitățile care ne circulă prin sânge sunt mult mai mari față de acele urme dintr-un vaccin. Dacă laptele de mamă s-ar vinde la magazin, undele stocuri ar trebui retrase, fiindcă ar depăși limitele de DDT și PCB admise legal. Noțiunea de „toxină” este dezbătută, și concluzia logică este că vaccinurile ne protejează de toxine care lezează organele, cum ar fi toxina produsă de bacteria care dă tusea măgărească, cea produsă de bacilul difteriei, ori neurotoxina mortală a tetanosului. Astfel, metaforele acestea apar eronate, și autoarea pledează pentru o remediere, transformându-le. În loc de vaccin=poluant, ea propune metafora vaccin-prezervare a mediului. In loc de cel care vaccinează un copil=vampir care se hrănește cu sănătatea copilului, propune: persoană nevaccinată=vampir care suge sănătatea publică.
Și apropo de vampiri, Dracula apare de multe ori în text, uneori ca metaforă a bolilor, alteori ca o entitate care ne amintește că suntem corpuri penetrabile. Iar alteori pentru a exemplifica empirismul care stă la baza unor convingeri. Dar cel mai aiurea și mai excentric, se folosește vampirismul în ideea de nevoie a organismelor de alte organisme, pentru a supraviețui. O idee terifiantă, dar realistă prin cruzimea ei.
Revenind la ideea de vaccin=prezervare de mediu, mi-a plăcut cum se dezbate noțiunea de „natural”, o noțiune foarte dragă generațiilor actuale. Se pleacă de la premiza că este greșit să considerăm termenul de „natural” ca sinonim cu „bun”. Mulți se gîndesc că a lăsa copiii să-și câștige imunitatea îmbolnăvindu-se, ar fi mai natural decât a o obține prin vaccinare, având impresia că vaccinurile sunt produse ne-naturale. În realitate, vaccinurile sunt un fel de cai sălbatici domesticiți. Iar acțiunea lor depinde de capacitatea organismului de a fabrica anticorpi în mod natural, nu la fabrică. Vaccinurile sunt produse biologice, nu chimice, precum medicamentele. Dacă există un aspect ne-natural intr-un vaccin, apoi atunci este tocmai faptul că el nu introduce boala, nu aduce îmbolnăvirea, care ea, poate fi considerată „naturală”, ca și moartea eventual, sau ca și leziunile produse de infecții asupra organelor, uneori ireversibile.
Impresionant la această autoare este modul în care reușește să înnoate printre atâtea informații. Să le pună cap la cap, să le rostuiască, fără să aibă aerul că vrea să convingă cu ceva, și să converseze într-un fel de narațiune, sărind lejer de la o informație la alta, traversând foarte mulți termeni asociați, traversând domenii diverse, și conducându-ne treptat către autoreflexie, asupra perspectivei prin care vedem dreptul nostru la propriul organism. Ne spune că cercetarea pe care a făcut-o a fost cea a unei Alice in Țara Minunilor, care cade în gaura iepurelui, și cade, tot cade, ajungând mai adânc decât își propusese inițial.
Ca să pot fi destul de mulțumită de propria-mi recenzie, ar trebui să pot menționa pentru cititori toate ideile interesante, și deci, ar trebui să copiez aici întreaga carte, de la început până la sfârșit. Nu mă pot abține totuși să nu scriu despre acea mamă, căreia, fiind împotrivă să-și vaccineze fiul, nu-i trecuse totuși prin minte că, așa rezistent cum ar fi copilul său la eventuala îmbolnăvire, el ar deveni purtătorul virusului respectiv, și ar contamina pe altcineva vulnerabil, un alt copil, un bătrân sau o persoană cu imunitate scăzută, care nu ar putea supraviețui îmbolnăvirii. Bliss scrie că „un privilegiat procent de 1% este protejat de restul de 99%”, si că aceasta este menirea vaccinării: majoritatea, care să apere o minoritate, altfel lipsită de apărare. Fiind responsabil pentru alții, dar și neputincios în egală măsură, este ceva asemănător cu a fi cetățean al Statelor Unite. Avem reprezentanți și astfel democrația noastră se bazează pe „empowered powerlessness”, o lipsă de putere conștientă, dar cu asumarea unei împuterniciri, o formă de eco-sistem, de interdependență, de dependență asumată.
”Dacă extindem metafora grădinii la corpul nostru social, ne-am putea imagina pe noi înșine ca o grădină într-o grădină. Grădina exterioară nu este un Eden, și nici o grădină de trandafiri. Este la fel de ciudată și de variată precum este grădina interioară a corpului nostru, unde găzduim fungi și virusuri și bacterii, atât bune, cât și rele. Această grădină este nemărginită și neîngrijită, și produce atât fructe, cât și spini. Poate că ar trebui să o numim sălbăticie. Sau poate comunitate este suficient. Oricum am alege să ne raportăm la organismul social, noi suntem mediul unii pentru alții. Imunitatea este un spațiu comun – o grădină pe care o îngrijim împreună.” (pag. 184)
