„Scurtă istorie a creației. Știința și căutarea originii vieții”, de Bill Mesler și H. James Cleaves II
Editura Humanitas, București, 2020
Traducere din engleză de Diana Constantinescu Altamer
Văzând cartea, am crezut că am să găsesc în ea comentarea concepției actuale despre originea vieții. Un subiect care mă interesează și despre care am și eu unele păreri. Dar este vorba, așa cum de fapt o arată și subtitlul, despre cum și-au imaginat oamenii de-a lungul timpului acest eveniment. Deci nu o carte de biologie, ci una de istorie a cunoașterii, care prezintă în evoluția lor principalele idei despre subiect: fie viața a apărut accidental din materia neînsuflețită, fie a fost insuflată aceleiași materii de către un Creator. Aici aș deschide o paranteză legată de titlu și de traducerea lui: în original avem „A Brief History of Creation”. Însă în prima ipoteză nu poate fi vorba despre creație din moment ce apariția vieții s-ar datora unei întâmplări. Iar a doua nu are în vedere o creație oarecare, ci una mai specială, pe care în românește o numim Creațiune. Așadar traducerea prin „creație” e nepotrivită și într-un caz, și în celălalt. Nici traducerea prin „Creațiune” nu ar fi corectă, pentru că ar numi doar una dintre cele două ipoteze. Pornind de la faptul că anglo-saxonii își scriu cuvintele din titluri cu majuscule, nici de aici nu rezultă vreo indicație. Așa că vina le aparține autorilor, care s-au lăcomit la sugestii șocante profitând fără jenă de superba ambiguitate contextuală a limbii engleze. Cred că cel mai bine ar fi fost ca traducătoarea să fi renunțat complet la un titlu care mai mult încurcă, subtitlul definind suficient de bine conținutul.
Acum că am lămurit problema asta, să vedem și ce conține cartea. După cum am spus, este o istorie a felului în care și-au imaginat oamenii originea vieții pe Pământ. Lăsând la o parte explicația biblică, îndeajuns de cunoscută și neridicând probleme de interpretare, cea mai veche și mai curtată de-a lungul timpului idee a fost aceea că viața ar apărea în mod spontan atunci când găsește condiții prielnice:
„Unele făpturi se iveau dintr-un pântec de mamă. Altele ieșeau din găoci. Dar existau și ființe care doar se concretizau în mod natural din lucruri neînsuflețite. Puteau observa fenomenul petrecându-se peste tot prin jur: insectele păreau să țâșnească din pomi prăbușiți. Șoarecii apăreau din grâne. Broaștele răsăreau la suprafață, pur și simplu, din apa potabilă.”
Această ipoteză – numită ulterior „a generației spontanee” – se baza doar pe observația cu ochiul liber, care nu permitea detalierea. Or este știut că ceea ce nu se vede, nu există! Chiar dacă, la o cercetare mai atentă s-ar fi putut vedea mormolocii, spre exemplu. Cred mai curând că au fost văzuți dar, în lipsa unei concepții asupra evoluției, nimeni nu a făcut legătura între aceștia și următoarea generație de broscuțe. Interesant este că la astfel de idei au aderat într-un fel sau altul mari spirite ale Antichității, precum Anaximandru și chiar Aristotel. Cel puțin așa afirmă autorul. Am totuși senzația că ceva e în neregulă aici. Căci dacă ar fi fost cineva interesat, ar fi putut foarte ușor să pună niște mormoloci într-un lighean cu apă și să vadă ce anume au de gând să devină. Chiar să nu fi fost nimeni, în ditamai Antichitatea, interesat?
„Universul propus de Anaximandru a început prin a fi un lucru nediferențiat pe care l-a numit „apeiron”. Treptat, elementele fundamentale – pământul, aerul, focul și apa – s-au format și au început să se combine pentru a alcătui alte lucruri. În cele din urmă, plantele și animalele s-au ivit din mâlul existent la îmbinarea mării cu uscatul. Noile forme de viață erau inițial închise în ceva asemănător unor bucăți de scoarță de copac care au plutit în derivă pe ape până când valurile le-au adus la mal. Depuse pe coaste acestea s-au uscat, au devenit fărâmicioase și au crăpat, eliberând viețuitoarele din interior. Printre primele făpturi apărute pe Pământ au fost oamenii.”
Sub o formă sau alta, ideea a rezistat până aproape de zilele noastre, timp în care minți strălucite au conceput experimente tot mai sofisticate menite să-i demonstreze adevărul. Judecând după ce știm azi, pare de neimaginat că o asemenea derută conceptuală să fi supraviețuit cu atâta consecvență deși, dacă ne gândim că și alte domenii ale cunoașterii au împărtășit-o, nu ne mai rămâne decât să ne punem întrebarea cum de a fost posibil?
Iată că a fost. Datorită faptului că, așa cum spuneam, ochiul omenesc nu putea vedea alcătuiri mai mici de un anumit nivel și nimănui nu-i trecea prin cap să și le imagineze, chiar dacă Democrit intuise existența atomilor. Poate pentru că atomii lui nu erau vii și nici nu-i văzuse cineva. Însă lucrurile s-au schimbat din 1664, când olandezul van Leeuwenhoek a inventat microscopul. Cu care s-au putut vedea bacterii și spori minusculi, chiar dacă nu se știa cu ce se ocupă aceștia. Am spus că lucrurile s-au schimbat? Ei bine, am mințit! De fapt nu se schimbase decât scara la care se făceau observațiile. În loc să mai caute ca până atunci generația spontanee printre șoareci și broaște, savanții, jucându-se cu microscopul, o căutau de-acum printre bacterii. Doar van Leeuwenhoek a profitat, e drept că postum, fiind promovat al patrulea pe lista celor mai importanți olandezi din toate timpurile și devansându-i astfel pe Rembrandt și van Gogh. Cred și eu, cu un asemenea nume…
Totuși, încetul cu încetul au început să apară și criteriile. Dintre ele, cel mai semnificativ a fost introdus în secolul al XIX-lea de Darwin care, în „Originea Speciilor”, arăta lumii că viața nu poate apărea din senin ci este întotdeauna rezultatul unui proces evolutiv de la simplu la complex. Tot ce mai rămânea de descoperit era cât de simplu este acel Prim Simplu care face diferența dintre viu și neviu. Adică originea vieții, cea anunțată în subtitlul cărții de față. Adevărata generație spontanee! Asta dacă nu cumva germenii ei sau măcar substanțele organice din care viul a provenit n-au fost aduse de pe alte planete sau chiar din spațiu.S-a constatat astfel că pentru producerea acestui salt calitativ au fost necesare condiții speciale, care nu mai există acum pe Pământ. Urmărirea lor în trecut a condus la modificări majore ale concepțiilor despre vechimea Terrei, de la ceea ce încă se credea în plin secol XIX: („Planeta Pământ a fost creată la data de 23 octombrie 4004 ACr, după amiaza” conform calculelor episcopului irlandez James Usher) și până la 4,5 miliarde de ani, așa cum se crede în prezent.Totuși, deși s-au adunat o mulțime de date, problema e încă departe de a fi lămurită definitiv. Francis Crick spunea în 1981:
„Un om onest, înarmat cu toate cunoștințele actuale, ar putea să afirme doar că apariția vieții pare să fie aproape un miracol. Dar n-ar trebui să se înțeleagă prin asta că viața n-ar fi avut cum să apară pe Pământ într-o succesiune perfect coerentă de reacții chimice cât se poate de obișnuite. Fapt evident e că timpul disponibil a fost prea lung, microambienturile prea diverse, posibilitățile de combinare chimică prea numeroase, iar cunoașterea și imaginația de care dispunem prea reduse pentru a ne permite să descifrăm cu precizie cum ar putea sau n-ar putea să se fi petrecut lucrurile cu atâta vreme în urmă, mai cu seamă că nu avem dovezi experimentale din acea perioadă.”
