„Despre educație”, de Bertrand Russell
Editura Humanitas, București, 2019
Traducere și note: S.G. Drăgan
Mă înarmez cu răbdare și deschid primele file ale unei cărți care promite să abordeze un subiect destul de incomod: educația. Știu sigur că îmi voi sublinia pasaje și că le voi împărtăși prietenelor mele, multe dintre care sunt deja mămici sau au interferențe cu mediul educațional. Știu că multe dintre ele nu vor rezona cu subiectul sau cu abordarea pe care o inițiază Russell. Ce nu știu eu la acel început e că voi observa un fenomen aparte în mediul online după această carte.
Dar să lăsăm loc de suspans și să aruncă o privire asupra lucrării „Despre educație” a renumitului filozof, logician, matematician Bertrand Russell. Pentru început, e cazul să facem lumină asupra biografiei autorului pentru a înțelege care au fost premisele apariției unui astfel de tratat educațional. Născut într-o veche familie aristocratică de politicieni, oameni de știință și intelectuali, renumiți pentru activitățile lor în viața politică a țării încă din secolul al XVI-lea, Russell a preluat cu succes prerogativele unei vieți dedicate studiului. Conform opiniei acestuia, cel mai cunoscut reprezentant al familiei a fost bunicul său, Lordul John Russell, care a condus de două ori guvernul reginei Victoria în anii 1840 și 1860.
În cariera sa profesională, acesta a fost cunoscut pentru activitatea sa în apărarea pacifismului, ateismului, precum și a liberalismului și a mișcărilor politice de stânga, dar a adus o contribuție de neprețuit la logica matematică, la istoria filozofiei și la teoria cunoașterii. Segmentul său sociologic și pedagogic a survenit ca dorință de a disemina niște cunoștințe noi într-un sistem educațional învechit, desuet. Să nu uităm că perioada sa de formare a traversat canoanele educaționale britanice care mutau practic responsabilitatea educativă de pe umerii părinților pe cei ai bonelor, iar ulterior ai profesorilor. Acest lucru genera o anumită stângăcie și o serie de lapsusuri în formarea conduitei și caracterului copilului.
Ajuns în poziția de părinte, Bertrand Russell se lansează într-o analiză a repercusiunilor negative și pozitive ale sistemului educațional. Trebuie să recunosc că multe dintre acestea ar putea să pară scandaloase (în fapt, au bulversat viziunea actuală a părinților moderni), dar au tot dreptul să existe pentru că țin de experiența parentală a autorului, care se pare că a avut privilegiul de a crește și urmări evoluția propriilor copii. Să vedem câteva pasaje în cele ce urmează:
”Sugarii sunt mai șireți decât își pot închipui adulții; dacă descoperă că plânsul produce rezultate agreabile, vor plânge”
sau
„În creșterea copilului, așadar, este nevoie de un echilibru delicat între neglijare și indulgență. Trebuie făcut tot ce este necesar pentru sănătate. Copilul trebuie adus în casă dacă îl supără vântul de afară și trupul său trebuie ținut uscat și cald. Dacă plânge însă fără să existe o cauză fizică justificată, trebuie lăsat să plângă; altminteri, se va transforma repede într-un tiran”
ori
„Să nu vă închipuiți că micuțul nu posedă inteligența pe care o presupune un asemenea comportament*. Puterile sale sunt mici și cunoștințele lui sunt limitate, dar are la fel de multă inteligență ca un adult (…). El învață mai mult în primele douăsprezece luni de viață decât va învăța în viitor în același interval de timp, iar acest lucru ar fi imposibil dacă n-ar avea o inteligență foarte activă„.
Se observă o profundă dorință a autorului de a puncta nevoia de independență și de educație imparțială, nedirijată de un substrat agnostic de emoții, uneori extrem de negativ pentru formarea celui mic. O altă linie de subiect dezvoltată de autor este nevoia de a disocia emoțiile de rațiune, astfel încât părintele să delimiteze autoritatea de dragoste. Acest lucru mi se pare de o maturitate aparte și, cu siguranță, necesită o tărie aparte. În egală măsură, Russell analizează fricile, empatia și inteligența emoțională ca faze constitutive ale educației unui copil, din cea mai fragedă vârstă.
Bun, și pentru că l-a început v-am spus despre reacțiile publicului la anumite pasaje, țin să menționez un fenomen aparte, inerent locului în care locuiesc, care m-a speriat cu desăvârșire: parentigul iluzoriu. De facto, există părinți care consideră că prin intermediul unei iubiri sufocante, atotprezente, fac bine și nici nu pun la îndoială faptul că un astfel de comportament ar putea distruge complet. De ce acest lucru ar trebui să ne dea de gândit? Pentru că noi suntem responsabili de ce sădim în proprii copii și de ce vom culege în viitor, cu toate urmările de rigoare.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografie autor: aeon.co)
